Rugăciunea, starea firească a omului

Mitropolitul grec Iero­theos Vlachos spune că „rugăciunea este starea firească a omului, în timp ce viața fără rugăciune este o stare împotriva firii omului”. Ea este starea noastră firească pentru că prin ea noi suntem în comuniune cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi, adică în starea naturii în care am fost creaţi din iubire de Dumnezeu.

Omul rugător caută Împărăţia lui Dumnezeu, care este scopul existenţei noastre şi firescul fiinţării noastre eterne. Scopul vieţii noastre este mântuirea şi viaţa veşnică, de aceea rugăciunea ne transpune în firescul devenirii noastre duhovniceşti ce ne duce către Rai, locul existenţei noastre desăvârşite.

Nu este întâmplător că auzim în imnografia liturgică ortodoxă cererea către Maica Domnului şi sfinţi să se roage pentru mântuirea noastră prin izbăvirea din „greşelile cele fără de număr”, „de primejdii”, „de toată supărarea” spre a dobândi „harul dumnezeieştii lumini”. Cu ajutorul lor sperăm că vom reuşi prin rugăciune împletită cu asceză să ne bucurăm şi noi, la fel ca marii isihaşti, încă din timpul vieţii noastre de bucuria vederii luminii dumnezeieşti a Schimbării la faţă a Domnului nostru Iisus Hristos.

Tocmai pentru scopul acesta rugăciunea este starea firească a omului, deoarece îl duce la starea cea dintâi a primilor oameni din Eden, unde trăiau în fericirea ­vederii lui Dumnezeu şi aveau ­bucuria comuniunii şi comunicării directe cu El.

Omul duhovnicesc, atunci când descoperă bucuria rugăciunii care uneşte mintea cu inima, înţelege că starea lui firească este de a fi permanent în rugăciune. După cuvântul Sfântul Nil „rugăciunea este bucurie şi mulţumire adusă lui Dumnezeu”.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul explică acest cuvânt filocalic arătând că „rugăciunea, înainte de toate, este bucurie. Însă, nu putem dobândi această bucurie dacă nu ducem lupta cea bună împotriva păcatului, împotriva patimilor. Această luptă trebuie dusă cu bucurie, nimic nu trebuie să ne întristeze, de vreme ce viaţa noastră întreagă o am închinat lui Hristos Domnul”.

Dacă vrem să ajungem la starea noastră firească prin rugăciune atunci trebuie să nu uităm de pocăinţă, pe care trebuie să o facem zilnic, pentru ca nu cumva păcatele să ne abată din drumul nostru către dobândirea desăvârşirii duhovniceşti şi a mântuirii.