Rugăciunea susține lumea

Sfântul Ioan Scărarul, deși scrie doar pentru monahi, dacă este citit cu discernământ, poate inspira și poate fi foarte folositor oricărei categorii de creștini în căutarea unei bune înțelegeri a vieții spirituale. În „Scara”, Sfântul Ioan se dovedește a fi un autor deosebit de profund la nivelul ideilor exprimate și foarte creativ la nivel de expresie. Surprinzătoare sunt mai ales definițiile sintetice cu care își începe fiecare capitol, definiții care jalonează tema tratată.

Despre rugăciune, Sfântul Ioan scrie că „este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului cu Dumnezeu, iar după lucrare, susținătoarea lumii”. În spatele acestor cuvinte și al aparentei lor simplitate, se ascund teme teologice capitale.

Dumnezeu creează lumea din nimic, o aduce de la neființă la ființă. Dar prin creație se naște o prăpastie adâncă, diferența fundamentală: cea dintre creat și necreat, dintre finit și infinit. Peste această prăpastie sunt aruncate punțile harului lui Dumnezeu și comunicarea este posibilă. Căderea oamenilor în păcat face și mai adâncă această prăpastie, dar întruparea Fiului lui Dumnezeu deschide posibilitatea oamenilor de a deveni „dumnezei după har”. Dar diferența dintre creat și necreat rămâne. Între om și Dumnezeu este o distanță infinită. Tocmai această distanță infinită poate fi traversată prin rugăciune. Căci ea este „însoțirea omului cu Dumnezeu”, după definiția Sfântului Ioan. Dar însoțirea, adică apropierea, coabitarea, îna­intarea în aceeași direcție, este doar primul pas. După însoțire urmează unirea omului cu Dumnezeu, care este efectul aceleiași rugăciuni.

Rugăciunea aceasta care la nivel personal unește pe om cu Dumnezeu este „susținătoarea lumii”. Adică, dacă lumea a fost creată de Dumnezeu din nimic, fără ca El să fi fost în vreun fel determinat de vreo necesitate, înseamnă că El poate susține lumea după bunul Lui plac. Și totuși suntem invitați să devenim parteneri ai Lui. Așa cum la început, după ce Dumnezeu a creat animalele și l-a chemat pe om să le dea nume (adică l-a invitat să contribuie la creație după puterile sale), tot așa și acum, suntem invitați să devenim partenerii Lui (împreună-lucrători cu El, cum ar zice vechile texte ale părinților.

Prin căderea în păcat a primilor oameni, moartea intră în lume, iar morbul distrugerii există peste tot. Lumea se degradează, este supusă corupției și deteriorării permanente. Este atrasă incontrolabil către neființă și moarte. În fața acestei fantastice atracții se așază rugăciunea, care poate frâna prăbușirea lumii descătușate înspre abis.

Privind în felul acesta lucrurile, înțelegem că rugăciunea nu este doar banala solicitare pe care I-o adresăm lui Dumnezeu ca să îndeplinească cererile. Rugăciunea nici măcar nu mai este despre noi și măruntele noastre dorințe, ci despre responsabilitatea pe care o avem pentru menținerea în ființă a lumii întregi. Iar expresia cea mai puternică a acestei rugăciuni plenare este Dumnezeiasca Liturghie, ca rugăciune totală, atotcuprinzătoare. Iar noi, când participăm la Sfânta Liturghie și când ne rugăm, ne depășim pe noi înșine, alături de întreaga umanitate rugătoare la susți­nerea lumii.