„Să ia aminte bine oricine crede că este stăpân al unei virtuţi, pe când el nu are decât viciul“

Trebuie multă băgare de seamă să putem lămuri ce este blândeţea şi laşitatea, economia şi zgârcenia, aceasta pentru că alături de virtuţi se află viciile, alături de uşurinţa exprimării obrăznicia, alături de blândeţe laşitatea.

Să ia aminte bine oricine crede că este stăpân al unei virtuţi, pe când el nu are decât viciul.

Aşadar, ce este blândeţea şi ce este laşitatea? Să nu ajuţi pe cei jigniţi, să rămâi mut când sunt asupriţi, aceasta-i laşitate; să suferim jignirile pe care ni le fac alţii, iată ce este blândeţea.

Ce este curajul opiniei? Acelaşi lucru: a lupta pentru altul. Dar obrăznicia? Când vrei să te răzbuni tu însuţi. Blândeţea şi curajul opiniei merg împreună, şi tot împreună, pe altă parte, obrăznicia şi laşitatea. Cine se mâhneşte de propriile sale suferinţe, greu îi va fi să se mâhnească de ale altora, cine nu se răzbună pe sine, bine va răzbuna pe alţii…

Mărinimia este o virtute, dar e vecină cu risipa.

Economia, asemenea, e o virtute, alături de ea se află zgârcenia. Să apropiem iarăşi virtuţile. Risipitorul nu-i mărinimos. Cum oare!… Cel înlănţuit de mii de patimi va putea avea duh înalt? Nu dispreţuieşte bogăţiile, ci-i stăpânit de alte patimi. Nu-i mai liber decât omul pe care tâlharii îl silesc să-i asculte. Nu din dispreţ pentru bogăţii le risipeşte, ci numai din pricină că nu ştie să le chivernisească cum se cuvine.

De ar fi cu putinţă să le şi păstreze şi să le şi folosească, iată ce ar face. Este mărinimos acela care-şi cheltuieşte averea aşa cum se cade, căci duh cu adevărat înalt are acela care nu-i rob patimii şi căruia puţin îi pasă de bogăţii. Economia, şi ea, este un bine.

Cel ce merită bun nume este acela care cheltuieşte cu înţelepciune, nu la întâmplare şi fără discernământ. Cu totul altceva este omul zgârcit.

Economul nu cheltuieşte decât când trebuie, cel zgârcit nu se atinge de avutul său, nici chiar când nevoia cere. Economia, putem zice, este soră cu mărinimia. Să punem, aşadar, deoparte mărinimia şi economia, de alta risipa şi zgârcenia. Unele se ţes din micimea de suflet, altele, din măreţia lui.

Nimic nu este mai străin sufletului creştin ca trufia.

Zic trufie şi câtuşi de puţin cinstită vorbire şi curaj, care se potrivesc de minune creştinului.

Tot aşa, una-i umilinţa şi altceva josnicia, linguşirea şi lichelismul. Dar vă limpezesc prin câteva pilde.

Firea - se pare - le potriveşte şi pe cele ce sunt potrivnice. Lângă grâu, neghina, lângă trandafir, spinii.

Copiii ar putea fi înşelaţi, dar oamenii maturi, cunoscători, ca să zicem, în această plugărie duhovnicească, ştiu să deosebească ceea ce-i rău de ceea ce-i, cu adevărat, bine.

Doriţi să înţelegeţi convieţuirea umilinţei şi a libertăţii? Ascultaţi pe Sfântul Apostol Pavel: „Îmi pasă prea puţin de voi fi judecat de voi sau de lume - iar eu nu mă judec pe mine însumi. Ştiu că n-am făcut nici un rău. Dar nu sunt deloc îndreptăţit pentru aceasta…“

Voiţi acum să aflaţi ce-i linguşirea? Ascultaţi pe nebunii iudei: „Noi n-avem rege decât pe Cezarul…“

Într-un cuvânt, obrăznicia este a te lăsa prins de mânie, a te împrăştia în cuvinte de ocară fară temei, a voi să te răzbuni sau a te lăsa dus de porniri nedrepte.

Fermitatea în grăire, curajul, însemnează tocmai a înfrunta primejdiile şi moartea - a lăsa deoparte, pentru a plăcea lui Dumnezeu, duşmănia, linguşirea şi josnicia.

Umilinţa este a sluji altora, cu gândul de a fi pe placul lui Dumnezeu, a te coborî din înălţimea demnităţii tale, ca să săvârşeşti o lucrare cu adevărat mare şi admirabilă, iată ce-l onorează pe om.

Ceea ce ne trebuie este ca ţinta tuturor faptelor noastre şi tot ceea ce ni se întâmplă să fie iubirea de Dumnezeu.

Când vom avea adânc înfiptă această rădăcină în sufletul nostru, nu numai bunul trai, cinstirea, rangurile, luările în seamă, ci şi defăimările, vorbirile de rău, ocările, asupririle, chinuirile, toate acestea, într-un cuvânt, vor purta pentru voi roade de bucurie.

După cum rădăcinile pomului însele sunt amare şi, cu toate acestea, din ele ies roade care ne plac, tot aşa întristarea după voia lui Dumnezeu ne va aduce o mare bucurie.

Ştiu cei ce adesea s-au rugat şi-au vărsat lacrimi în suferinţă câtă bucurie au cules, cum şi-au simţit conştiinţa curăţită şi de jos s-au ridicat cu o şi mai mare de nădejde.

Cum totdeauna am zis, nu din firea lucrurilor, ci din înclinările noastre se ivesc, necontenit, întristarea sau bucuria. Aşadar, de vom face ca ele să fie ceea ce se cade să fie, avem bun temei de bucurie neamestecată. Cât priveşte trupul, felul văzduhului şi înrâuririle dinafară îi pricinuiesc mai puţin rău sau mai puţin bine decât propria lui alcătuire. Tot asemenea este şi pentru suflet, ba, încă mai limpede, căci asupra trupului vine de se năruie trebuinţa cea trupească, pe când, pentru suflet, totul este atârnător de voinţă.

Dacă râvniţi după mulţumire, nu urmăriţi bogăţia, nici sănătatea trupească, nici slavă, nici puterea, nici luxul, nici ospeţele desfătătoare, nici veşmintele de mătase, nici ogoarele mănoase, nici casele arătoase, nimic asemenea acestora.

Ci căutaţi înţelepciunea cea după Dumnezeu şi alegeţi calea virtuţii. Şi nimic din ce este, nimic din ce poate fi, nu va avea tăria să vă mâhnească. Ce zic eu să vă mâhnească? Ceea ce mâhneşte pe alţii, vouă vă va spori bucuria…

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)