Să nădăjduieşti în ciuda evidenţelor

Dacă şi‑ar propune cineva să facă un sondaj despre nădejdea oamenilor din societatea noastră, cred că ar descoperi lucruri deosebit de interesante. Eu m‑aş opri doar la câteva.

Întâi de toate la faptul că cei mai mulţi dintre noi, din diferite motive, ne‑am pierdut nădejdea în ceva mai bun. Apoi, cei care afirmă că au nădejde spun aşa deoarece se bazează pe puterea lor, pe mintea lor, pe averea lor. Aşadar, dacă eu am o situaţie asigurată, am şi nădejde, iar dacă nu, cum să nădăjduiesc? Şi într‑un caz, şi în celălalt, nădejdea este direct determinată de datele lumii acesteia, de măsura în care noi posedăm această lume. Şi înţeleg prin datele lumii nu numai lucrurile, banii, ci şi relaţiile personale. Unii vor să‑şi asigure chiar şi iubirile lor, ca să nădăjduiască într‑un final fericit, dar de obicei se întâmplă cum nu se aşteaptă. De ce? Pentru că nu au nădejde sau nădăjduiesc doar în capacităţile lor.

Mai întâi ar trebui să aflăm că nădejdea nu este determinată de lume, de cultura mediului, nu este rodul unei stări de siguranţă, nu este rodul unor principii rezonabile omeneşti, nu este nici măcar rodul unor evidenţe. Nu. Nădejdea este o teribilă încordare a puterilor sufleteşti, e o nevoinţă pentru a răzbi în lupta cu viaţa, dar încredinţându‑ne pe noi înşine şi viitorul nostru în mâinile lui Dumnezeu.

Ar putea totuşi cineva să spună: Dar bine, omule, nu vezi dezastrul din jur, nu vezi cât de mult s‑au stricat valorile acestei lumi? Despre ce nădejde vorbeşti? E simplu să spui: nădăjduieşte! Dar cum? Ai dreptate, nu despre o atitudine comună este vorba, ci despre acea stare care îi vine omului, în dar, după ce i‑au murit toate speranţele legate de lume, toate năzuinţele sale omeneşti, când a constatat că nu poate izbândi nimic prin capacităţile lui, aşadar, vorbesc despre acea nădejde care merge înainte în ciuda evidenţelor, care poate străvedea dincolo de evidenţe. Aceasta pentru că nădejdea nu are legătură cu mediul civilizaţiei noastre. Decăderea lumii din jur nu este un motiv de deznădejde, ci dimpotrivă, un imbold ca abia acum să încep să nădăjduiesc. Dar cum voi face aceasta eu, care am ajuns la capătul puterilor, când nu mai am tărie să sper, când mă cuprinde frica de ce va fi? Tocmai în acest punct se află întreaga raţiune a nădejdii: ea nu depinde deloc de puterile tale. Acum va începe să lucreze adevărata nădejde, punându‑ţi nădejdea nu în capacităţile tale, nici în starea lumii, ci în puterea lui Dumnezeu. Nădejdea nu poate exista dacă nu are ca temei credinţa că Dumnezeu nu minte, credinţa că fericirea cerească făgăduită de El este ceva mai real şi mai credibil decât lumea noastră cu toate asigurările ei. Este convingerea că El Se îngrijeşte de fiecare dintre noi în parte.

Doar în acest fel nădejdea devine ceva palpabil, devine un lucru, devine o realitate evidentă, mai puternică decât ceea ce putem noi gândi şi plănui cu mintea noastră. Nădejdea adevărată este o lucrare nevăzută în acel suflet în care a murit orice speranţă omenească.

Iată că nădejdea, după cum se pare, sălăşluieşte într‑un anume fel de paradox. Ea apare atunci când noi nu mai putem face nimic, când, în sfârşit, ne convingem că nu în puterea noastră stă aşteptarea pe care ne‑o dorim, ci doar în intervenţia lui Dumnezeu, care poate veni în viaţa mea, a familiei mele şi chiar în viaţa întregii lumi şi poate schimba lucrurile aşa cum noi nu mai nădăjduiam. Prin urmare, să nădăjduim în ciuda şi împotriva tuturor evidenţelor. Şi cred că mulţi dintre noi au fost martori oculari ai împlinirii unor nădejdi, când nimeni nu mai aştepta nimic.

Îmi vine în minte un exemplu dintre mii: oare ce nădejde lucra în sufletul Sfântului Ioan Hrisostom, care în exil fiind, bătrân şi bolnav, se îngrijea să trimită scrisori pentru împăcarea oamenilor Bisericii sau pentru încurajarea Olimpiadei, care, deşi se afla printre prieteni în mijlocul Constantinopolului, căzuse în amară deznădejde? În ciuda evidenţelor, după ani, lucrurile s‑au schimbat în bine şi au arătat nemincinoasă nădejdea Sfântului Ioan.

Iar tu, frate, în clipa în care ai ajuns să trăieşti această nădejde, când ţi‑a devenit palpabilă, nu o ţine doar pentru tine. Deoarece, aşa cum vei vedea, nădejdea se poate împărtăşi, o poţi transmite şi tu. O aşteaptă copiii bolnavi din spitale care întreabă „mă voi face oare bine?”, o aşteaptă tinerii care nu văd nici un sens în viaţa lor şi sunt vizitaţi de gânduri suicidale, o aşteaptă familiştii împovăraţi de griji şi de datorii, o aşteaptă bătrânii singuri şi neputincioşi. Dăruieşte‑le din nădejdea ta, transmite‑le măcar un strop, cercetându‑i când poţi, gândindu‑te la ei, dar mai ales grăindu‑le prin rugăciune.