Scara lui Iacob/Iakov

În Vechiul Testament, în Facerea apare un episod codificat, greu de tâlcuit până la capăt, cu caracter alegoric/profetic, cunoscut drept „Scara lui Iacob” (סֻלָּ” יַעֲקֹ”). Pe scurt, unul dintre patriarhii străvechimii religioase are un vis, după ce, în prealabil, „luând una din pietrele locului aceluia și punându-și-o căpătâi, s-a culcat în locul acela” (Facerea 28, 11). Putem afirma că piatra pe care își pusese capul Iacob este una a viitorului altar de jertfă, el a „visat” scara din interiorul jertfelnicului pământesc (cu țintă către cer), așa cum îl va fi cons­truit și Moise conform Deuteronomului (27, 5): „Să zideşti acolo jertfelnic Domnului Dumnezeului tău, jertfelnic făcut din pietre”. Sau, mai devreme Avraam, care făcuse și el altar din pietre, în semn de neuitare a legământului făcut cu Atotputernicul...

Semnificația Scării este una complexă, atât pentru evrei, cât și pentru creștini. Pentru evrei, bunăoară, puteau însemna prigoanele la care vor fi supuși peste secole, reprezentate prin îngerii care prăvăleau de pe treptele abrupte. Pentru creștini Scara poate reprezenta spațiul umplut doar de Hristos, între cer și pământ, ventilat asiduu de îngeri, frecventat de suflete, brăzdat de energiile necreate. Un lot ceresc trepidant, sprijinit cu toată greutatea imaterială pe fostul Eden fără să-l strivească, fără să-l cotropească sau să-l umilească...

Am făcut această paranteză biblică pentru a introduce tema articolului de față: „Scara lui Iakov” - roman de excepție scris de un autor consacrat internațional. Ludmila Ulițkaia, evreică octogenară trecută la creștinism, dar ieșită de sub patrafirul Bisericii Ortodoxe Ruse după invazia lui Putin în Ucraina, autoexilată din 2022 la Berlin, este autoarea acestui roman de aproape 600 de pagini, apărut la Humanitas în traducerea Gabrielei Russo (colecția „Raftul Denisei”). Cartea conține o veritabilă saga a patru generații de ruși amestecați cu evrei (în mare parte chiar familia autoarei), care a pornit de la un vraf de scrisori găsite într-un cufăr vechi, scrisori care erau datate începând cu anul 1907. Scrise de bunicii Ludmilei, aceste scrisori seculare au reprezentat pentru ea piatra pe care se sprijinea scara lui Iacov: un adevărat altar de jertfă.

Dramatică în esența ei istorică, incitantă în narațiunea năvalnică, revoltătoare prin con­secințele trăite de personaje, aprigă în învă­țăminte, cartea este povestea acestei familii - Osețki (în carte)/Ulițki (în realitate), care traversează ultimul secol de istorie rusească, din vremea Romanovilor până în epoca lui Putin. De la țar la dictatura roșie, de la perestroika la regimul postsovietic, Rusia a trăit o permanentă tensiune umană la scară gigantică, o eternă zbatere pentru a-și afla drumul și pentru a-l rătăci mereu. Autocrați, tirani, președinți de mână forte, cu toții au abuzat acest popor care, cu mici excepții, a îndurat cascada de dictaturi fără să cârtească. Dintre toate însă, de departe, cea mai monstruoasă a fost cea comunistă, instaurată de Lenin & comp începând din 1917. Stalin însă a definitivat-o, a „cizelat-o” în dimensiunea ei satanică, reușind să pună la punct o mașinărie a terorii, un imens abator uman care își alegea victimele aleatoriu. Aceasta era și esența brutalității staliniste: nimeni nu era sigur pe nimic, oricine putea cădea victimă a represiunii duse la o scară nemaiîntâlnită în istorie.

Pe de cealaltă parte, Ulițkaia face o reverență personajelor sale, suferințelor lor, găsind în fiecare - asemenea „Idiotului” lui Dostoievski - calitățile care surclasează defectele, latura angelică, naivă, copilăroasă care iese la lumină în cele mai neașteptate situații. Citind cartea aceasta mi s-a făcut brusc dor de poporul rus cel din literatură, cel din balet, din muzică, din filme, din arhitectură, din pictură, din bisericile lor. Dar față de Ulițkaia care își „ocrotește” personajele, eu știu bine că acel popor nu există în realitate (decât idealizat, în mințile unor nostalgici), mai știu că o culpă colectivă (chiar și a tăcerii) e un blestem al sângelui care se întoarce, când ți-e lumea mai dragă, ca un bumerang nemilos al istoriei. Că un popor cu adevărat mare are grijă de cei mai mici și nu-i strivește nemilos, că un neam creștin nu bate palma cu antihristul și i-o ține strâns vreme de un secol, că libertatea este valoarea supremă cu care omul a fost înzestrat de Creator și că numai diavolul i-o poate răpi, silui, măslui.