Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Scurtă fenomenologie a mâniei

Scurtă fenomenologie a mâniei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 24 Oct, 2020

Poate că una dintre cele mai vădite și indubitabile patimi care animă societatea contemporană este mânia, agresivitatea. Observăm acest lucru în tabloul vieții cotidiene, începând de la banala imagine a participan­ților la traficul rutier și până la conflictele sociale și politice din lumea globalizată. Însă, desigur, există și conflicte nevăzute în care mânia nu este mai puțin prezentă și primejdioasă. Conflictele interpersonale și uneori chiar intrafamiliale sunt de multe ori scena particulară a unor dezlănțuiri necontrolate ale mâniei. De asemenea, mai putem identifica o mânie generalizată ce mocnește, adesea, vreme îndelungată înlăuntrul unei întregi genera­ții și care, la un moment dat, își atinge punctul culminat în declanșa­rea unor mișcări sociale. Una și aceeași patimă a mâniei stă la baza tuturor acestor manifestări, cu urmări, din păcate, iremediabile. Cu toate acestea, analiza psihologică a mâniei, în ciuda unor observații amănunțite, nu izbutește să depă­șeas­că explicația unei cauze naturale, ce poate avea, desigur, diverse intensități în funcție de temperament, de moment, de mediu etc. 

Se cuvine însă să precizăm că din perspectiva teologiei creștine lucrurile stau un pic diferit. Sfinții Părinți afirmă că mânia constituie un fenomen firesc, însă specific acelei firi de după căderea proto­pă­rinților, în urma căreia în sufletul omului au survenit anumite deformări ale chipului lui Dumnezeu. Și un al doilea aspect, strâns legat de realitatea căderii, este necesitatea disciplină­rii tuturor patimilor prin asceză, așadar­ inclusiv a mâniei, fapt care oferă ascetului posibilitatea de a-și înfrâna latura distructivă a mâniei și de a o folosi exclusiv în scopuri bune. Cum aceasta? Părinții învață că mânia este în același timp o latură a sufletului care, disciplinată, susține persoana în actele de voință și de curaj.

Și iată că am ajuns în punctul în care definiția mâniei, așa cum o văd Părinții, se diferențiază radical de cea a psihologiei moderne, întrucât ei văd mânia într-o dublă realitate: există mânia ca facultate a sufletului, pe care, atunci când vorbesc despre părțile sufletului, Părinții o echivalează voinței, și mânia ca patimă, ca agresivitate și furie, adică ceea ce se vede și analizează actuala psihologie. Dar și în acest punct, al analizei manifestării mâniei, există un specific al gândirii patristice, care răstoarnă orice perspectivă pur naturalistă. 

În concepția Părinților filocalici, manifestarea patimii nu rezidă într-o cauză singulară, ci într-un cumul de trei factori: demon, gând și pa­timă. Acesta e motivul pentru care unii dintre Părinți, atunci când analizează patimile, le echivalează prin expresii de tipul: „cele opt gânduri ale răutății”; și, de asemenea, ei relaționează fiecare patimă cu un demon, care o stimulează. Prin urmare, se cuvine accentuat faptul că, în complexa gândire patristică, patima mâniei se exprimă ca furie, atunci când demonul trimite gândul viclean, pe care mintea accep­tându-l, se stârnește patima. Și, de asemenea, aceeași parte irascibilă a sufletului poate conduce, prin disciplinare ascetică, la fapte de înfrânare, stăruință și curaj.