Seducţii caucaziene

Caucazul de Nord, pe o arie de câteva republici independente, nu este decât un podiş extins, cu largi suprafeţe de câmpie. Destul de verde şi pe alocuri împădurit, cu temperaturi uşor mai ridicate ca cele din bărăganurile noastre, peisajul este scăldat de un aer cald şi uscat, ca o adiere de foehn greu respirabil, adus parcă din deşerturile precaspice. Ameninţător, dar invizibil, deşertul veghează dinspre Răsărit asupra Caucazului. Combinaţia etno-lingvistică dintre ruşi, tătari, gruzini, armeni şi o mulţime de naţii asiatice nomade, al căror nume abia de-l reţii, îi dă o patină inconfundabilă, asemeni unui parfum exotic cu multe arome, care nu ştii încotro te va duce.

În jurul Piatigorskului, "oraşul celor cinci munţi" (Beştau, în limbile turcice), platoul e presărat cu dealuri conice împădurite - formaţiuni de tuf vulcanic, de câteva sute de metri înălţime. Fiecare îşi ascunde povestea, sau "duhul adormit", potrivit unor legende locale. Cele mai multe îmi vor rămâne străine. Pe coama unuia dintre dealuri se află hotelul în care stau. În vârf e o grotă, "Proval" în ruseşte, adică "Surpătura", unul din centrele de atracţie ale staţiunii. O grotă cu apă sulfuroasă, cu clăbuci mari gălbui, din care se scurge la vale, pe o stâncă şlefuită, bătută de soare, un şuvoi puturos de izvoare fierbinţi, în care se scaldă copiii. Pe peretele de stâncă din faţa lacului carstic cineva a lipit o icoană a Sfântului Pantelimon: locul are puteri vindecătoare. În faţa intrării strâmte a grotei e mereu coadă la fotografiat. Tătăroaice grase vând căciuli à la Taras Bulba, fesuri de lână, şosete de angora colorate, acadele şi arahide în şerbet de struguri, coarne de berbec.

Pe un alt deal, dincolo de limita sudică a oraşului, e amplasată o mănăstire, "Al doilea Athos", construită acum un veac. Un autocar, alunecând riscant pe un drum şerpuitor extrem de subţire, ne urcă până acolo. Se povesteşte că aici a fost o mină de uraniu. "E o zonă foarte radioactivă!" Şi ce dacă? Lumea ştie, dar nu se agită nimeni din atâta lucru. "Dacă e să mori, mori!", spune o femeie din autocar. Zăduful e mare, aerul uscat abia se respiră, chiar şi la umbră. Muntele e împădurit, dar lipsit de izvoare, apa se aduce de la vale cu cisterna. Cine vine aici pentru nevoinţă, ştie de ce vine!

Suntem în zona de iradiere a Elbrusului, una din cele mai veritabile atracţii ale regiunii. Cu toate că din Beştau până la coama nordică a vulcanului sunt doar vreo sută de kilometri, masivul nu se vede, planul orizontal al câmpiei îl acoperă cu totul. O călătorie de-o zi: trei ore de mers cu "gazela". Vom parcurge o diferenţă de nivel de la 500 la 2.300 de metri până la poalele Elbrusului, apoi urcăm cu funicularul pe coamă, până la 3.800 de metri. Mai departe pot urca doar alpiniştii. Iar noi vom admira vârful bicefal al Elbrusului, dacă avem norocul să iasă din nori zăpezile veşnice şi crestele abrupte din jur.

Trei fete, venite să-şi sărbătorească absolvenţa liceului, două femei de vârstă mijlocie şi eu - ăsta-i tot grupul, numai femei. Ghidul, student la ştiinţe economice, e un puşti lungan destul de apatic, cu pantaloni bej cu dungă şi pantofi albi extrem de ciocaţi, cămaşă neagră cu dunguţe bine călcată. Un "Chingachgook" spălăcit, îmbrăcat ca de examen, pe care n-are sens să-l întrebi de aculturaţiile ruso-caucaziene, dar care-ţi explică cu umor, în două vorbe, diferenţa dintre ruşi şi occidentali. Ruşii, ca şi românii, cultivă autoironia şi nu mizează pe ordine, ci pe spontaneitate. Ce frumos sună! Cum se va descurca cu ciocaţii pe gheţurile şi zăpezile veşnice?

Mergem spre sud-est, pe şoseaua ce duce spre Nalcik, capitala Republicii Kabardino-Balcare. Aici s-a născut Sokurov, revine adesea să-şi viziteze mama, ni se spune. Depăşim în viteză un lac vulcanic, Tambukan, de unde se extrage nămol balnear, ţinem geamurile închise că miroase a sulf. Mirosul intră oricum, în schimb nu se observă nici un semn de industrie extractiv-balneară, spre atestarea importanţei Tambukanului.

Parcurgem în viteză platouri întinse înverzite, ogoare cu orz şi porumb, dar nici o aşezare omenească. Şoşeaua e tot timpul pustie. Nici un motel, nici o staţie de benzină sau service auto, aproape nici un indicator rutier. Ferească Dumnezeu să n-ai hartă, motor bun, benzină şi un ghid iscusit! Ai senzaţia pustiirii de după război... Nu, războiul a fost în Cecenia, la 100 km spre est... E o zonă încordată, ni se spune, trebuie să fim atenţi. Convoaiele de autocare şcolare, cu turişti sau cu actori în turnee nu pornesc niciodată la drum fără protecţia maşinilor poliţiei. Chiar dacă în Cecenia e pace, "datorită lui Putin", zice lumea, nu se ştie niciodată... Şi, totuşi, de ce nu sunt oameni?…