Semnele răstignirii, semnele iubirii

Sfântul Apostol Toma este pomenit în prima duminică după marea sărbătoare a Sfintelor Paşti. Dincolo de cronologia evenimentelor din Evanghelii, trebuie să existe un motiv cu totul special pentru care Biserica i-a acordat o astfel de cinste Apostolului Toma. Meditând asupra Evangheliei de astăzi, vedem că Sfântul Toma, aşa-zisul „necredincios“, intuieşte în semnele morţii lui Hristos taina Învierii Sale.

Omul de dinainte de Hristos, şi chiar de la Hristos încoace, nu reuşeşte, în general, să depăşească concepţia înveşnicirii ca nemurire. El caută veşnicia în nemurirea în sine, prin negarea şi evitarea morţii. Aici intervine marele şoc: nemurirea vine prin moarte. Sfântul Toma doreşte, de fapt, să vadă la Hristos semnele morţii. El doreşte să se asigure că a fost posibil ca Dumnezeu să moară, şi să moară din iubire pentru noi, doreşte să trăiască experienţa personală a iubirii divine. Orice dumnezeu s-ar fi dat jos de pe Cruce, numai Dumnezeul cel adevărat nu. În cazul în care Domnul n-ar fi trecut prin moarte, ci S-ar fi înălţat pur şi simplu la cer, s-ar fi permanentizat moartea, nu învierea. Dacă Hristos nu moare, nu înviem nici noi - aceasta este taina pe care a înţeles-o, înaintea tuturor, Sfântul Toma. Aceasta este taina bobului de grâu, care trebuie să moară, ca să aducă multă roadă. Înţelegând cutremurătoarea însemnătate, Sfântul Apostol Toma exclamă „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, mai mult decât mărturisise înainte Petru („Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu“ - Matei 16, 16).

Semnele morţii de pe trupul Domnului sunt şi cea mai smerită şi mai înfricoşătoare declaraţie de iubire pe care Dumnezeu o face omului. Prin ele, Creatorul şi Tatăl ne spune tuturor: „Uite, omule, că atât de mult te iubesc, încât pe Fiul Meu cel Unul-Născut L-am dat la moarte, şi încă moarte pe Cruce, ca tu să fii viu, în vecii vecilor!“ Astfel ele devin semne ale iubirii şi Crucea devine altar veşnic sfinţit al jertfei iubirii până la moarte şi dincolo de moarte.

Omul de astăzi şi de totdeauna caută mai degrabă să nu moară, nu să moară şi să învieze. Caută o veşnicie de-a gata, nu una care se lucrează în noi, prin moartea trupească. Rătăciţii zilelor noastre luptă pentru suprimarea morţii, prin diverse cercetări de anulare a îmbătrânirii, prin clonare. Toate acestea luptă în definitiv împotriva învierii şi îl blochează pe om la nivelul orizontal, în lumea aceasta. Însă în creştinismul autentic nu se trăieşte bine sau mult, ci se moare frumos. Bucuria creştină este bucuria învierii, după moarte, din moarte. De aceea, numai după Înviere, numai după moarte, Domnul nostru Iisus Hristos spune ucenicilor „Bucuraţi-vă!“

Rugăciunile care se citesc la înmormântare ne învaţă că şi moartea noastră nu este, în esenţă, decât tot un semn al iubirii. Biserica spune: „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte - din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri ai poruncit“ ca omul să moară trupeşte. Prin moartea omului se distruge răutatea din el, iar iubirea, veşnică fiind, se împlineşte în sânul iubitor al Tatălui ceresc.

Iată că aşa-zisul „necredincios“ pomenit astăzi ne încredinţează asupra iubirii Domnului nostru Iisus Hristos pentru noi, cei plini de răutate vremelnică, dar chemaţi către iubire veşnică, iubire care experimentează şi biruie moartea pentru noi şi împreună cu noi.