Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Sensibilitatea: calitate sau defect?

Sensibilitatea: calitate sau defect?

Un articol de: Nicolae Pascalhulpoi - 23 Ian, 2008

▲ Sensibilitatea este o caracteristică a fiinţei umane ce este impregnată de maturitate, este o stare care, deşi imposibil de desluşit în totalitate, implică un puternic simţ al realităţii

Sensibilitatea este unul dintre aspectele care deosebesc fundamental pe oameni de restul făpturilor cu care împart această planetă. Sensibilitatea religioasă, sensibilitatea artistică, sentimentul de compasiune, chiar eleganţa (în forma nepătată de snobism) sunt elemente cu care se poate defini umanul, în forma sa cea mai pură. La polul opus, insensibilitatea, cruzimea, în unele ipostaze chiar inconştienţa sunt elemente care îl apropie pe om de animalitate, care predau umanul instinctualităţii sau iraţionalităţii. Sau, folosind limbajul delicat al strămoşilor noştri, vom spune că omul insensibil este neomenos, adică, deşi pare a fi un om ca toţi ceilalţi, felul său de a-şi aborda semenii pare a-l încadra în alte specii.

Dar care să fie, oare, suportul pe care se sprijină sensibilitatea veritabilă? Să fie vorba despre o anumită labilitate sau deficienţă de structură, un defect care-i face pe oameni inadaptabili junglei urbane a secolului XXI? Credem că lucrurile nu stau deloc aşa!

Sensibilitatea este o caracteristică a fiinţei umane ce este impregnată de maturitate, este o stare care, deşi imposibil de desluşit în totalitate, implică un puternic simţ al realităţii. De aceea, sensibilitatea religioasă este o stare deosebită de pietismul afectat, aşa cum şi sensibilitatea artistică este mai mult decât simpla atracţie faţă de nişte culori sau forme, ce pot încăpea foarte bine în ograda kitsch-ului.

La fel, a fi sensibil nu înseamnă deloc a fi lipsit de fermitate, întrucât fermitatea se sprijină pe echilibru, nu pe cruzime sau intoleranţă.

Dar, totuşi, care este suportul sensibilităţii în sufletul nostru?

Cu toate că trăim în „secolul informaţiei“, răspunsul nu-l găsim în veacul acesta. Şi nu pentru că este o descoperire a altor veacuri, ci pentru că este vorba despre o noţiune care impregnează toate timpurile, le cuprinde şi le depăşeşte, în acelaşi timp: iubirea.

„Dumnezeu este iubire“, ne spune Apostolul Ioan, iar Apostolul Pavel caracterizează iubirea autentică: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte“. Aşadar, iubirea ne face oameni, iar sensibilitatea este o manieră de a demonstra că ne-am înţeles vocaţia.

Ritmul vieţii de zi cu zi este un aspect resimţit până şi epidermic. Suntem atât de absorbiţi de treburile noastre, încât prea puţin timp ne mai rămâne pentru meditaţii de acest fel. „Concertul“ grijilor cotidiene creează un spectacol prea captivant pentru a mai rămâne o fărâmă de interes pentru lucrurile de substanţă.

Iar după o astfel de zi, seara, televizorul ne smulge şi ultimele resurse de sensibilitate. Crimele oribile, „modelele“ de dragoste „perfectă“ din filme, ipocrizia dovedită/exagerată a unor politicieni, fericirea exuberantă a figuranţilor din reclame prezintă, toate la superlativ, aspecte ale unei realităţi edulcorate, de fapt inexistente. Şi toate acestea „dezacordează“ dureros sensibilitatea noastră şi ne „pregătesc“ pentru o nouă zi.

Pustnicii recomandă, din timp în timp, retragerea, care nu trebuie să fie neapărat în pustie, ci în „cămara“ tainică a sufletului fiecăruia. Doar astfel de retrageri în adâncul fiinţei noastre, ce sunt, de fapt, „dări de seamă“ periodice în faţa lui Dumnezeu, ne mai aduc aminte de ce suntem noi în realitate şi de proporţiile noastre adevărate. Pentru că, atunci când suntem singuri, nu mai putem fi nici egoişti, nici cruzi, nici insensibili; arătăm (ne vedem) aşa cum ar trebui să fim în fiecare zi.