Sfințenia atipică

Lectura grăbită și poate superficială a textelor aghiografice, a vieților de sfinți, ne poate lăsa cu o viziune romantică asupra sfințeniei și mai ales asupra tipului uman, care este permeabil sfințeniei. În general se pot identifica două categorii majore. Pe de o parte sunt sfinții, care s-au născut sub semnul perfecțiunii; cei care au fost aleși încă înainte de naștere; destinele speciale care s-au evidențiat din copilărie. În felul acesta este prezentat Sfântul Nicolae în acatistul lui: „Minunată s-a arătat nașterea ta, Nicolae, credincios fiind tu pe pământ, din vremea nașterii tale, că ai supt numai din sânul drept și de la sânul maicii tale te-ai cunoscut făcător de minuni” (Condacul 6).

Alături de ei se găsește o altă categorie, aparent diametral opusă: eroii răului care se convertesc; cei care într-un punct al devenirii lor inversează polii și investesc în bine, în asceză, în căutarea lui Dumnezeu și a aproapelui toată energia pe care o risipeau înainte în rău.

Convertirea radicală a lui Moise Etiopianul, schimbarea taberelor sunt ilustrate în acatist: „Vestit ai fost în tot Egiptul pentru răutățile tale cele de multe feluri, pentru aceea se înfrico­șau toți de auzirea numelui tău, însă îndreptându-ți viața, ai ajuns înfricoșător diavolilor, cărora până atunci le-ai fost supus prin faptele tale cele rele” (Icos 3).

Deși cele două tipuri de parcurs ni se par radical opuse, totuși ele au ceva în comun, ceva ce le face să se asemene: de fiecare dată acești oameni stârnesc admirația, fie în bine ori în rău. În felul lor, sunt niște supraoameni, care nu se amestecă între ceilalți. Locul lor este foarte bine individualizat în orice ierarhie.

Cu asemenea oameni este destul de greu să găsești puncte de conexiune. Ei sunt închiși în lumea inaccesibilă a perfecțiunii. Dar sfințenia nu arată doar așa, iar biografii mai noi luminează mult mai nuanțat viețile sfin­ților. E de ajuns să ne gândim la jurnalele Sfântului Ioan de Kronstadt sau la parcursul alambicat al Maicii Maria Skobțova.

Filmul rusesc Insula (Ostrov) este însă pledoaria cea mai convingătoare pentru sfințenia neîncadrabilă în nici un fel de tipare. Și cu siguranță sfințenia doar atipică poate fi, întrucât este fundamental personală. Este împlinirea totală a destinului personal și de aceea se sustrage oricăror stereotipii. Părintele Anatoli, chiar dacă este un personaj ficțional, arată foarte clar cum chemarea la sfințenie ajunge până în mâlul lașității și al fricii. Până în viscerele pământului, până acolo ajunge glasul Domnului atunci când te cheamă. Iar el nu se adresează doar eroilor, doar celor puternici și fără de pată. Dimpotrivă. „Nici o lacrimă și din lacrimă” vreo parte nu este ignorată. Iar singurul merit al părintelui Anatoli este că își poartă fără revoltă fiecare zi în care nu are pic de pace în inima lui. Iar în felul aceasta ajunge ca prin el să se facă miracole, iar el se minunează de mila paradoxală a Domnului. Iar din adâncul pocăinței judecata altora devine imposibilă. De aceea ultimele cuvinte, pe care i le spune părintelui Iov, înainte de a se așeza pentru totdeauna în sicriu sunt: „Toți suntem păcătoși. Trăiește cum poți, numai încearcă să nu păcătuiești prea mult”.

Nicăieri sfințenia nu apare mai firească și în același timp mai excentrică, mai apropiată și totuși îndepărtată, ca în părintele Anatolie. Iar acesta este un bun motiv de nădejde perpetuă.