Sfinţenia, o invitaţie pentru toţi

Icoanele vechi sau frescele seculare din biserici ne pot induce ideea că timpul sfinţilor a apus cu multe secole în urmă. Că doar sporadic şi în mod cu totul excepţional mai poate cineva trăi astăzi o viaţă sfântă.

Teologul ortodox Paul Evdokimov interpretează, în fragmentul pe care vi-l propunem în continuare, învăţătura ortodoxă cu privire la cultul sfinţilor, subliniind un aspect esenţial: sfinţenia nu este, în exclusivitate, apanajul trecutului. Şi astăzi, şi oricând, oamenii se pot împărtăşi din sfinţenia divină şi se pot adăuga la acea comuniune a sfinţilor care, virtual, îi cuprinde pe toţi oamenii. De asemenea, individualitatea fiecărui om poate fi întru totul compatibilă cu sfinţenia. Vocaţia şi înzestrările fiecărei persoane umane pot fi armonizate cu harul divin până la dobândirea asemănării cu Dumnezeu. Probabil la acest lucru se referea şi Sfântul Apostol Pavel când le scria ucenicilor săi că aşteaptă ca „Hristos să ia chip în ei“ (Gal. 4, 19).

Cultul sfinţilor este, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, un „cult al dragostei şi onoarei“, opus oricărei tentative de a-i plasa pe aceştia la nivelul puterii divine, singura mântuitoare. Sfinţii nu sunt decât martori şi servitori ai lui Dumnezeu; după moarte, ministeriatul lor se înrudeşte cu cel al îngerilor. Cea care exprimă tradiţia şi reaminteşte rugăciunea sfinţilor este practica liturgică. Astfel, Chiril al Ierusalimului face referinţă la liturghia care-i comemorează pe patriarhi, profeţi, apostoli, martiri şi pe sfinţi, „pentru ca Dumnezeu să primească rugăminţile noastre prin rugăciunea şi mijlocirea lor“. Vasile vorbeşte despre rugăciunile Sfântului Mamas, Grigorie de Nazianz îl invocă pe martirul Ciprian, Grigorie de Nyssa se roagă: „Aminteşte-ţi, Doamne, de lacrimile pe care le-am vărsat în faţa sfinţilor tăi martiri“.

Constatăm astfel că rugăciunea către sfinţi este adresată în ultimă instanţă numai lui Dumnezeu, aşa cum icoana unui sfânt slăveşte lumina lui Dumnezeu, reflectată pe chipul său. Desigur, Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunea sfinţilor, însă, pe de-o parte parabola evanghelică a judecătorului şi a văduvei insistă asupra puterii de acţiune a credinţei, iar, pe de altă parte, rugăciunile sfinţilor exprimă comuniunea în iubirea reciprocă, ce apare ca o manifestare a unităţii Trupului, ca un punct al manifestării harului, căci „rugăciunea celui drept are, atunci când e făcută cu fervoare, o mare putere“, spune Sfântul Iacob (5, 16). „Toţi membrii constituie un acelaşi trup al lui Hristos, în unitatea Duhului, şi toţi trebuie să comunice unii altora binefacerile harului divin“, comentează Sfântul Vasile cel Mare. Sfântul Ioan Damaschin sintetizează tradiţia: „îi venerăm pe sfinţi datorită lui Dumnezeu, pentru că ei sunt servitorii Lui... sunt prietenii lui Hristos, temple ale Duhului Sfânt. Această onoare se răsfrânge asupra lui Dumnezeu, Care este onorat prin servitorii Săi şi Care, din această cauză, ne acoperă de binefaceri“. Astfel, îi „slăvim pe sfinţi, ca pe un loc al prezenţei divine.“

În sfinţi „locuieşte Dumnezeu“

În acest fel, cultul sfinţilor îşi are rădăcinile în communio sanctorum (comuniunea sfinţilor n.n.), care transcende orice limită spaţială şi temporală. Mijlocirea naturală a celor vii pentru cei vii îşi găseşte în Hristos Cel înviat această absenţă a limitei şi devine mijlocire tot atât de naturală a sfinţilor, forma participării lor cereşti la destinul Bisericii pământeşti. Sfinţii ne înconjoară cu protecţia lor orantă. Aceasta nu ne separă de Hristos, ci ne uneşte cu El într-o manieră încă mai intimă. Sfinţii nu sunt „mijlocitori“ care ar diminua unica mijlocire a Mântuitorului, ci prietenii noştri şi tovarăşi pe acelaşi drum al mântuirii.

Un sfânt este cel în care „trăieşte Hristos“ (Gal. 2, 20), cel în care „locuieşte Dumnezeu“ (Ioan 14, 23). În mod evident, această apropiere şi intimitate a lui cu ceea ce este divin nu încetează nici la moartea sa. Domnul este atent la implorările membrilor Trupului Său, la manifestarea dragostei şi milei lor cosmice, devenite cu atât mai dinamice şi mai active prin eliberarea lor de condiţia terestră. Nu este nicidecum vorba despre „merite“, ci despre gradul de însuşire al darurilor şi harului Duhului Sfânt, căci „o stea se deosebeşte în strălucire de o altă stea“ (I Cor. 15, 41).

Fiecare om se află în mod personal în faţa lui Dumnezeu, stabileşte cu El un raport direct şi imediat, iar această situaţie nu exclude, ci presupune faptul de a fi împreună cu toţi sfinţii, spunând „Tatăl nostru“. Conştiinţa noastră nefericită îşi găseşte reconfortarea în curajul celor ce află deja în lumina şi în strălucirea iubirii lui Hristos. Rugându-ne la sfinţi, ne rugăm lui Hristos, prin intermediul părţilor Trupului Său. Biserica este, după cum o considera Sfântul Pavel, „Casă a lui Dumnezeu“ şi „Familie“, iar noi recunoaştem în sfinţi pe fraţii noştri şi pe mai vârstnicii noştri întru Hristos, care ne ajută în căutarea cetăţii cereşti.

Indicaţiile prezente în Scriptură, experienţa Bisericii în ceea ce priveşte rugăciunea adresată sfinţilor, iconografia lor, dedicaţiile bisericilor pentru care este ales un sfânt ca paznic şi protector, difuzarea rapidă a „Vitae Sanctorum“ (Vieţile Sfinţilor n.n.), toate acestea constituie diferitele elemente ale aceleiaşi tradiţii. Biserica cultivă cu atenţie şi cu regularitate această tradiţie, în cadrul a ceea ce poartă numele de canonizarea sfinţilor.

Canonizarea este o consemnare şi o constatare

Canonizarea nu este decât un act oficial al Bisericii, ca răspuns la judecata lui Dumnezeu asupra sfinţilor Săi. Această judecată se exprimă prin intermediul unor semne diverse, iar actul ecleziastic nu face decât să le constate şi să le consemneze, reprezentând astfel mărturia unei manifestări evidente. Cel mai adesea găsim la originea actului de canonizare acea vox populi, veneraţia populară locală. Aceasta din urmă atrage atenţia autorităţilor eclesiale, iar dacă investigaţiile făcute la faţa locului confirmă faptul că această veneraţie populară este bine fondată, Biserica o canonizează prin actul său. Acest act nu prejudiciază deloc decretul lui Dumnezeu, ci precizează semnele care-l manifestă şi care-l fac cunoscut Bisericii pământeşti. Astfel, în locul slujbelor obişnuite pentru cei decedaţi: „Odihneşte, Doamne, în pace sufletul slujitorului Tău“, Biserica va cânta Te Deum-ul în onoarea sfântului, şi-i va cere să mijlocească pentru cei vii: „Părinte sfânt, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi“. Aceasta este diferenţa esenţială pe care o pune în evidenţă liturghia şi care-l plasează pe sfânt în corul îngerilor care înconjoară lumea cu protecţia rugăciunii lor.

Contemporanii unui sfânt sunt întotdeauna uimiţi de clarviziunea sa profetică, de înţelegerea Providenţei lui Dumnezeu în mersul istoriei sau în destinul unui om. Dar chiar şi acest har foarte frecvent nu este exersat decât în caz de necesitate pentru a avertiza, pentru a face apel la libera decizie: „dacă vrei“, „dacă vei face“ - aşa cum spune în mod constant Evanghelia.

Sfinţii sunt o legătură vie între cer şi pământ

Starea naturală a corpului unui sfânt după moartea sa ar fi rezultatul natural al modificării naturii sale sub acţiunea energiilor care îndumnezeiesc. Nici aici însă nu se produce nimic în mod automat sau impus; nu este vorba de nici o violenţă nemăsurată la adresa condiţiei umane, violenţă ce ar risca să închidă acest har în mod suveran liber între „limitele raţiunii“ (despre care vorbeşte Kant), al experienţei şi dovezilor cvasi-ştiinţifice. Posibila slavă ce se extinde asupra unui corp este darul gratuit al lui Dumnezeu; prezentă sau absentă, ea nu este niciodată un fapt ce determină canonizarea.

Chiar şi după plecarea lor, sfinţii continuă în felul lor să fie membrii eficienţi ai Bisericii. Ei ne înconjoară cu rugăciunea lor şi reprezintă o legătură vie între cer şi pământ. Sfinţii nu diminuează în nici un fel misiunea Mijlocitorului, ci ne asistă ca prieteni şi fraţi mai vârstnici, având experienţa misterelor lui Dumnezeu. Confidenţi ai harului şi receptacule ale acestuia, intervenţia lor posedă o mare putere. În funcţie de intimitatea şi „înrudirea“ lor cu Sfinţenia lui Dumnezeu, ei au realizat imaginea lui Dumnezeu şi i-au devenit „mult asemănători“ (nume dat sfinţilor călugări) potrivit vocaţiei şi înzestrării lor personale. Biserica slăveşte diferite categorii de sfinţi: patriarhi, profeţi, apostoli, martiri, taumaturgi, teologi şi Părinţi ai Bisericii, călugări, asceţi, părinţi spirituali, doctori fără de arginţi, prinţi şi laici pioşi. Sfinţenia îmbracă tot atâtea forme câte îmbracă şi umanul; fiecare individ îşi poate găsi forma sa personală de sfinţenie. (Paul Evdokimov, Înnoirea spiritului, Ed. Pandora, Târgovişte, 1997)