Sfinţi cunoscuţi, dar necunoscuţi

Duminica întâi după Rusalii este închinată, în mod tradiţional, celor care au considerat evenimentul Cincizecimii nu doar ca o sărbătoare a Bisericii, ci şi ca o şansă de pnevmatizare deplină a firii umane ipostaziate de fiecare dintre ei, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni II, 20). Sfinţii, toţi sfinţii care au vieţuit pe pământ şi au conlucrat cu harul divin trimis de Tatăl prin Fiul în lume, cunoscuţi de noi şi înscrişi în calendar, anonimi desconsideraţi de cei din jur, ascunşi în crăpăturile pământului, uscaţi de post în zone vitregite şi părăsite, eroi ce au la cap o cruce pe care scrie "necunoscut", precum şi mulţi alţii care nu au dorit să se distingă prin celebritatea izvorâtă din individualism, ci, dimpotrivă, să-şi înveşmânteze sufletele prin smerenie şi dăruire de sine, sunt prăznuiţi astăzi.

Pericopa evanghelică citită în această duminică în cadrul Sfintei Liturghii, compusă din trei fragmente (Matei X, 32-33, 37-38 şi XIX, 27-30), este menită să releve cele două virtuţi - criterii pentru sfinţenie: ortodoxia credinţei şi iubirea jerfelnică de Dumnezeu. Nu de puţine ori auzim întrebări legate de corectitudinea canonizării vreunui sfânt sau, dimpotrivă, de întârzierea sau lipsa trecerii în calendar a unor persoane cu o viaţă remarcabilă. Ei bine, această zi nu este dedicată, aşa cum spuneam la început, doar celor din sinaxare, ci mulţimii de eroi ai credinţei şi ai dragostei care au pus mai presus de ei înşişi pe ceilalţi, care l-au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au apropiat de cel în necazuri, care l-au mărturisit pe Hristos şi nu au făcut compromisuri doctrinare sau morale ("Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri" - v. 32). Judecătorul nostru spune că "oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică" (X, 29). Aşa că sărbătoriţii acestei zile, cei ce I-au urmat Mântuitorului, la sfârşitul veacurilor, vor trăi împlinirea promisiunii adresate de Domnul: "Când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel" (X, 28).

Modesta noastră recunoştinţă pentru milostivirea lui Dumnezeu revărsată asupra unor semeni de-ai noştri, ridicaţi la cinstea de a fi lângă tronul Preasfintei Treimi, se îndreaptă şi spre unii sfinţi, cu o viaţă ştiută, dar cu un cult neînsemnat. Este cazul chiar a unui apostol cinstit în această zi, Sfântul Iuda Tadeu. Născut în Nazaret, fiu al dreptului Iosif (logodnicul Sfintei Fecioare Maria), Iuda, frate cu Sfântul Apostol Iacov, a fost unul dintre cei doisprezece ucenici ai Mântuitorului. Iar după Rusalii, Iuda, aşa cum relatează istoricul bisericesc Nichifor Calist, a propovăduit Evanghelia în Iudeea, Galileea, Samaria şi Idumeea, apoi în cetăţile Arabiei, în părţile Siriei şi ale Mesopotamiei. Este şi autorul unei epistole din cadrul corpusului canonic al Noului Testament, text în care îndeamnă la apărarea credinţei date sfinţilor, odată pentru totdeauna (Iuda, v. 3). Propovăduind în părţile Armeniei, şi-a încheiat misiunea sa în locul unde, demult, Noe îşi încheiase misiunea sa de salvare din potop. A fost torturat şi răstignit. A fost primit în braţele Învăţătorului Său, moştenind viaţa de veci.

În doar câteva cuvinte am schiţat biografia extraordinară a unui sfânt atât de puţin cunoscut. Oare a câtor sfinţi nu este asemenea? Oare a cărui sfânt nu este aşa? Pentru Sfântul Iuda Tadeu, pentru toţi sfinţii ce se roagă pentru noi, pe care nu îi preţuim cum s-ar cuveni, modele ce le ignorăm, cu voie sau fără de voie, avem această zi la dispoziţie. Şi privind la icoana Tuturor Sfinţilor, ni se pare că, precum într-un singur glas, suntem sfătuiţi: "Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică" (Iuda, v. 21).