Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Şi eu sunt păcătos!
Grupul apoftegmelor dedicate avvei Visarion în Patericul egiptean gravitează în jurul a două mari teme: pe de o parte minunile bătrânului, iar pe de altă parte smerenia lui sinceră şi lipsită de teatralitate. În această a doua categorie se încadrează şi povestirea următoare: „Un frate care a păcătuit a fost dat afară din biserică de către preot. Avva Visarion s-a sculat şi a ieşit afară zicând: «Şi eu sunt păcătos»“.
Ca de obicei, textele pe care ni le înfăţişează Patericul sunt succinte, minimele detalii se rezumă la strictul necesar. În acest caz relatarea decupează un mic, dar semnificativ fragment din fluxul vieţii, pe care ni-l pune înainte fără nici un comentariu. Interpretarea, pentru a fi una autentică, necesită o imersiune în duhul acelei lumi pentru a recupera semnificaţiile unor gesturi care par bravadă goală. E important de sesizat coerenţa internă a povestirilor despre câte un bătrân, care de fapt indică limpede consecvenţa lor în duh. Avva Visarion face minuni cu simplitate, fără să se măsoare pe sine, aşa cum el însuşi îndeamnă într-o altă apoftegmă. Atunci când miracolele i se cer, bătrânul refuză pentru a-şi păstra smerenia, virtutea care se caracterizează în primul rând prin fragilitate şi delicateţe. Este deci un adversar al spectacolului, al demonstraţiilor moralizatoare. De această dată îl vedem făcând un gest care ar putea fi înţeles ca o ripostă dată preotului care l-a scos afară din biserică pe fratele ce încălcase printr-un păcat conduita impusă de comunitatea monastică. Şi totuşi, nu-i aşa. Smerenia autentică pe care bătrânul o dovedise în atâtea rânduri nu se putea brusc transforma în portdrapelul unui protest lipsit de temei.
Purtarea avvei Visarion aminteşte de scena biblică a întâlnirii Mântuitorului cu fariseii şi cărturarii care cereau uciderea după lege a femeii surprinse în adulter. Domnul le spune atunci cuvintele memorabile: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei“ (Ioan 8, 7). Altfel spus, judecata aproapelui se naşte din prezumarea propriei inocenţe. Când treci cu vederea micimile, neputinţele, eşecurile şi răutăţile tale, abia atunci poţi să te dedici cu toată energia eradicării răului din ceilalţi. E nevoie să îţi ignori adâncul complet, să uiţi de tine ca să îl poţi condamna pe fratele. Te supraordonezi şi uzurpi judecata lui Dumnezeu. Toate aceste mişcări ale sufletului, atât de des întâlnite, contrazic radical smerenia. Iar avva Visarion era fundamental smerit. Practica un anume realism cu privire la propriul suflet, care-i impunea să fie exigent cu sine şi, atunci când e cazul, îngăduitor cu cei din jur. Tocmai de aceea expulzarea din biserică a fratelui păcătos nu-l lasă pe bătrân într-o cuminte autosuficienţă, ci îi aduce aminte de căderile şi nedesăvârşirea sa. Nu poate nicidecum, din fidelitate faţă de Hristos şi faţă de sinele său, să se aşeze alături de judecători. De fiecare dată când cineva e judecat, gândul avvei rămâne neclintit: „Şi eu sunt păcătos“.
Ce efect a avut fapta bătrânului Visarion nu ştim. E destul că momentul a fost înregistrat ca paradigmatic în memoria colectivă a părinţilor egipteni. Suficient să ne amintească mereu că orice judecată, fie că o facem, fie că asistăm pur şi simplu la ea, este propria noastră judecată. Iar la cuvintele „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra“, răspunsul e doar unul, cel al avvei Visarion: „Şi eu sunt păcătos“.