Simbolul veșmântului

„Patriarhul Daniel a fost întâmpinat ca un superstar.” Așa descria presa laică primirea Patriarhului României la întâlnirea ITO de la Timișoara, de acum câteva zile. Și au dreptate mediile de informare să scrie așa, Patriarhul Daniel rămânând - că vor sau nu vor unii - unul dintre simbolurile tefere ale unității și identității spirituale ale românilor. Nu mai departe de acum o lună, Papa Francisc a fost în Portugalia, la Ziua Mondială a Tinerilor (1 milion de tineri au luat parte la eveniment), prilej cu care a avut parte de o primire entuziastă. Așadar, păstorii unor mari comunități primesc recu­noaș­terea acestora, dovezi necontenite de iubire și respect. Deranjează pe cineva acest lucru?

Da, deranjează. Deranjează simbolul  pe care acești mari arhierei îl încarnează, îi dau formă vizibilă, conținut moral, linie comportamentală, ținută duhovnicească. Iar acum vorbind strict despre Părintele Patriarh Daniel și demnitatea sa eclesială, acesta se confruntă cu avangarda secularizării agresive operată în mințile oamenilor de sistemele ideologice finanțate subteran de clasa politică sau, la vedere, prin conste­lația de asociații/fundații apărute din neantul „binelui și progresului comun” - atât de diferit înțelese de contemporani. Mersul lumii are, pentru fiecare dintre noi, alte înțelesuri, iar tocmai ceea ce unește aceste înțelesuri în cadrul marilor comunități spirituale deranjează, irită. Blocurile masive ale lumii creștine încă mai sparg - ca niște stabilopozi - mareea secularizării, încă frânează fluxul schimbărilor de mentalități: de la firesc la „orice e posibil”, de la ordine naturală la idolatrie tehnologică, de la relevație la experiment, de la sensul eshatologic al istoriei la „sfârșitul ei”. Penumbra apusului metafizic pândește lumea care a uitat în priză beculețele rămase de la X-mas, crucifixurile din răspântii ne lasă reci (asta când nu ne inspiră oroare), experiența/lucrarea Crucii este un mit al vetustei omenirii superstițioase, îngerii sunt personaje pur fictive, sfinții au avut apucături psihotice adumbrite de legende pioase, iar popimea se arată a fi o castă de paraziți, fără un obiect al muncii bine precizat. În această atmosferă generală neîncrezătoare sau chiar ostilă, a purta reverendă în public devine un „scandal” mărturisitor, iar dacă aceasta mai este și albă, atunci amestecul exploziv e gata constituit!

În mințile unora, culpa de înșelă­ciu­ne există a priori, nimic nu le răs­­toarnă convingerea că preoții sunt dealeri de opiacee pentru popor, că fac trafic de influență și manipulare psihologică a celor mai slabi de înger, că Biserica însăși este o enormă instituție a extorcării sentimentelor religioase - devenite inexplicabile în era progresului tehnologic. Sociologii, politologii, ideologii, influencerii, filosofii, politicienii nu înțeleg, în ruptul capului, de ce oamenii se înghesuie la slujbe, sărută mâna preotului, cinstesc sfintele moaște, venerează icoane, merg în pelerinaje epuizante. Ce fac ele de fapt, ce caută aceste mulțimi? Că nu toți cei prezenți par a fi în transă mistică, nici în stare de halucinație colectivă sau captivi într-o gândire magică de proporții... De ce, tovarăși? De ce?

Pentru că nimeni nu a vorbit oamenilor vreodată așa cum le-a vorbit Iisus atunci, și cum le vorbesc ur­ma­șii Lui în continuare. Pentru că nimeni nu îi iubește pe oameni așa cum a făcut-o El, așa cum o fac apostolii și ucenicii Lui până azi. Pentru că nimeni nu i-a învățat pe oameni să trăiască în curăție și în bucurie, în rost și în primeneală sufletească. Pentru că nimeni nu a plâns alături de ei, nu a râs împreună cu ei, nu le-a dat o mână concretă de ajutor - total dezinteresat. Pentru că nimeni nu i-a privit ca pe cetățeni ai Raiului și nu ca pe turmă numai bună de fiscalizat. Pentru că nimeni nu le-a spus că sunt nemuritori, că vor sta alături de Dumnezeu Care este iubire și consolare. Și că toate aceste promisiuni se îndeplinesc, indiferent de cine guvernează, în ce epocă sau pe ce continent ne aflăm. Creștinis­mul este Marea Informație comunicată omului de Logosul Însuși, Idee (sau Gând) fără pereche!

De aceea, Patriarhul este urmat pretutindeni și urmărit cu atenție și respect, pentru că oamenii simt/ înțeleg/intuiesc: dacă omul și insti­tu­ția pe care o reprezintă dispar, vom agita pe ruinele României steagul alb al eșecului. O cârpă albă fluturândă în vânturile lumii în locul veșmântului alb, neclintit, statornic.