Singur cu singurul Dumnezeu

În Vechiul Testament Dumnezeu spune despre Sine că este „gelos“, sau „zelos“ în alte traduceri (Ieş. 20, 15; Deut. 4, 24). Domnul pretinde, deci, o relaţie exclusivă. Trădările în materie de credinţă sunt inacceptabile. Nici măcar nu se poate pune problema unor „dumnezei străini“. În adânc, în spatele acestei relaţii în care devierile sunt intolerabile, se ascunde taina persoanei. Iubirea lui Dumnezeu pentru om este o iubire personală, la fel cum este şi răspunsul pe care această dragoste îl cheamă. Orice deviere reprezintă de fapt o pornire către obiectualizare şi afectează caracterul profund personal al relaţiei cu Dumnezeu. De aici numeroasele locuri în care închinarea la idoli este echivalată cu adulterul. Iar idolii, până la urmă, în înţelegerea părinţilor Bisericii, pot să fie de fapt orice patimă care te controlează. Dar mai e ceva. Putem vorbi de anumite exigenţe în relaţiile cu oamenii. Avva Alonios din Patericul egiptean a lăsat posterităţii un gând născut din experienţa sa: „Dacă omul nu va spune mereu în inima sa: numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume, nu-şi va găsi liniştea“. Iar bătrânul Alonios nu este unicul mistic care poartă gândul acesta al solitudinii în faţa Domnului. El apare, peste timp, în înţelepciunea hasidică. Iată un schimb de replici pe care îl publică Martin Buber: „Întrebare: De ce este scris: «În ziua în care Dumnezeu a făcut un om pe pământ» şi nu «În ziua în care Dumnezeu a făcut om pe pământ». Răspuns: Îi vei sluji Făcătorului ca şi când nu ar fi decât un singur om în lume; doar tu însuţi“. În alt loc, în aceeaşi culegere de istorisiri hasidice a lui Buber, un tzadik (drept) echivalează fără echivoc slujirea lui Dumnezeu cu rugăciunea. Avem, deci, două afirmaţii relativ similare, născute în culturi mistice diferite. Ambele vorbesc despre necesitatea de a te aşeza singur, în faţa Domnului, la rugăciune. Mântuitorul Însuşi recomandase un anumit tip de izolare pentru rugăciune: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie“ (Mt. 6, 6).

Cea mai facilă şi mai nedreaptă interpretare a tuturor acestor texte sugerează un refuz al lumii şi al comuniunii cu ceilalţi, pentru Dumnezeu, în direcţia gnosticismului dualist care parazitează creştinismul pe tot parcursul istoriei sale. Spre deosebire de acesta, Biserica propune o înţelegere unitară a lumii, în care dispreţul materiei sau al unui alt element al creaţiei se răsfrânge asupra Ziditorului Însuşi. Este greu să-i suspectezi pe Părinţii pustiei de asemenea excese. Trebuie, deci, să fie altceva la mijloc. Monahul catolic Lucien Regnault vede în cuvântul avvei Alonios o afirmaţie teocentristă. Atunci când numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume, totul în afara relaţiei cu El îşi pierde importanţa. Se produce o mutare de accent, de pe propria persoană pe Dumnezeu, un act fundamental de smerenie, care ordonează întregul sistem de relaţii.

A-I „sluji Făcătorului ca şi când nu ar fi decât un singur om în lume; doar tu însuţi“ este de fapt o formă de imitare a lui Dumnezeu, Cel care Se dăruieşte integral fiecăruia în Euharistie şi în rugăciune. Asumarea acestui teocentrism aduce cu sine liniştea, atât de preţuita isihie a asceţilor.