Singură smerenia

Avva Antonie a fost un monah curajos şi curios. Ajuns la o mare înălţime duhovnicească, încearcă să înţeleagă rosturile intime ale lumii şi ale vieţii. Uneori, în avântul său, este tentat să depăşească graniţele trasate oamenilor. Vrea să arunce o privire dincolo. Când curiozitatea este goală sau când sunt transgresate anumite limite invizibile, Sfântului Antonie i se aduce aminte de condiţia lui mărginită. Acesta este cazul apoftegmei a 2-a, din seria dedicată lui, în care îl găsim pe Antonie "căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu". Glasul Domnului îl atenţionează: "Antonie, ia aminte la tine. Că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu, şi nu-ţi este ţie de folos a le şti." Nu aceeaşi este situaţia când monahul egiptean iscodeşte lucruri a căror cunoaştere poate avea semnificaţie practică pentru viaţa ascetică. Aşa se întâmplă atunci când, din descoperire dumnezeiască, Antonie vede mrejele diavolului întinse pe pământ, adică mulţimea tentaţiilor şi a ispitelor pe care le are omul de înfruntat de-a lungul itinerarului său terestru. Iar puzderia încercărilor este copleşitoare. Zdrobit de această descoperire, Antonie caută suspinând o soluţie. De această dată, răspunsul nu se mai lasă aşteptat. Un glas îi spune, simplu, un singur cuvânt: smerenia (Antonie 7). La multitudinea şi diversitatea ispitelor, singură smerenia se poate opune. Felurimea ispitelor şi dibăcia ispititorului pot fi biruite doar prin adunarea în sinele înfrânt al celui smerit.

Cuvântul pe care avva Antonie îl primeşte este scurt, concis, esenţializat. În definitiv, viaţa ascetică s-ar putea reduce pe un anume plan la dobândirea smereniei. E de remarcat maniera pozitivă adoptată de avva Antonie. Accentul cade totdeauna pe virtutea care trebuie dobândită, şi nu pe patimile şi scăderile de înfruntat. Există o semnificativă deosebire de nuanţă între a te concentra pe lupta împotriva mândriei, pe de o parte, şi a căuta dobândirea smereniei, pe de altă parte. Asta pentru că lupta împotriva mândriei poate deveni unilaterală şi nu te va duce automat în universul imens al smereniei, căci smerenia este calitativ altceva decât simplu inversul mândriei. Concentrarea răspunsului pe care Sfântul Antonie îl primeşte arată foarte bine cum virtutea indicată, smerenia, adună în sine toate virtuţile. Într-o organizare scolastică a păcatelor se spune cu temei că mândria este un păcat de căpetenie, pentru că generează o suită de alte păcate. Gândind în aceeaşi logică, putem spune despre smerenie că este mai mult decât o virtute de căpetenie, pentru că nu doar că este punctul de plecare pentru alte virtuţi, ci ea însăşi înglobează în sine, atunci când este autentică, întreaga viaţă. Şi tocmai pentru complexitatea imensă a smereniei ea este atât de greu de definit. Orice încercare de a o cuprinde în limitele înguste ale unei explicitări nu face decât să o mărginească şi să o golească de conţinut. De aceea soluţia este doar afirmarea smereniei ca ideal realizabil, asemenea glasului care a vestit avvei Antonie, rămânând să cerem lui Dumnezeu să ne desluşească El modalităţile concrete de trăire a ei.