Singurătatea avvei Arsenie

Primele apoftegme despre avva Arsenie, din Patericul egiptean, conturează profilul ascetic al acestui bătrân. Încă de la început nevoinţa sa stă sub semnul îndepărtării de oameni. Păzeşte o viaţă întreagă, cu sfinţenie, cuvintele pe ca-re le-a primit de la Dumnezeu: Arsenie, fugi de oameni şi te vei mântui. Urmează apoi o serie de istorisiri în care laitmotivul este tocmai îndepărtarea de oameni cu orice preţ. Pentru Arsenie nu a contat nici măcar că cel care voia să îl vadă era un episcop. Este cazul arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, care încearcă în mai multe rânduri să îl viziteze sau trimite nobili la Arsenie cu rugămintea să-i primească. Reacţiile pustnicului sunt asemănătoare, îşi îmbracă mereu refuzul în alte forme.

Un astfel de refuz aflăm în apoftegma cu numărul 7. Bătrânul recurge la un şiretlic. Obţine de la Teofil şi marele dregător cu care era în vizită promisiunea că cei doi îi vor respecta cuvântul, iar apoi le porunceşte: Unde au-ziţi de Arsenie, nu vă apropiaţi! În următoarea povestire Arsenie este mai limpede şi îi explică aceluiaşi Teofil de ce nu vrea să îl primească: Dacă vii îţi deschid. Dacă însă îţi deschid ţie, deschid tuturor şi apoi nu mai rămân aici. Altfel spus, după ce a primit deja un vizitator, cei care îl caută se vor înmulţi într-atât, încât la un moment dat va fi silit să se mute, pentru că nu va mai putea răbda avalanşa de peleri-ni. Răspunsul ierarhului este frumos şi neaşteptat din partea celui care s-a consacrat în istorie ca unul care suferea de litomanie, după cum îl descrie Isidor Pelusiotul, de mania construcţiilor grandioase, intrigant de pri-mă mână şi uneori diplomat lipsit de scrupule. Teofil aşadar îşi zice: Dacă mă duc să-l gonesc pe el, atunci nu mă voi mai duce.

Într-un alt loc îl vedem pe Arsenie explicând din nou motivele izolării sale. Îi zice avvei Marcu: Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar nu pot fi şi cu Dumnezeu şi cu oamenii. Miile şi miriadele de sus au o singură voinţă, oamenii însă, o mulţime. Nu-L pot lăsa pe Dumnezeu, ca să vin împreu-nă cu oamenii. Pustnicul spulberă în felul acesta suspiciunea de mizantropie care plana asu-pra lui, întemeiată de altfel pe purtarea sa. O spune direct: Dumnezeu ştie că vă iubesc, însă relaţia cu oamenii din cauza disonanţei voinţelor lor se pune împotriva relaţiei cu Dumne-zeu. Încercarea de a te integra voinţelor cacofonice ale oamenilor duce în cele din urmă la în-depărtarea de Dumnezeu.

Avva Arsenie nu refuză cu orice chip relaţiile cu oamenii. Trebuia însă ca aceştia să aibă un motiv cât se poate de serios pentru a-l vizita. Pretinde o foarte clară organizare a priorităţilor. Nu lucrează cu jumătăţi de măsură şi vrea ca şi ceilalţi să procedeze la fel. Acesta este cazul relatat de apoftegma 28, prea lungă pentru a fi reprodusă aici.

Toate acestea despre avva Arsenie, citite separat, rupte din context, ne pot crea o falsă imagine a acestui mare ascet. De aceea nu trebuie să pierdem din vedere apoftegma 16: Odată la Sketis s-au dat câteva smochine prăpădite şi de nimic, dar lui avva Arsenie nu i-au trimis, ca să nu pară că îl iau în râs. Auzind acestea bătrânul nu s-a dus la slujbă, zicând: "M-aţi îndepărtat, ca să nu-mi daţi binecuvântarea pe care a trimis-o Dumnezeu fraţilor, şi pe care eu nu am fost vrednic să o primesc". Toţi au auzit aceste vorbe şi au tras folos din smerenia bătrânului. Atunci preotul i-a dat şi lui smochine şi l-au adus la slujbă cu bucurie.

Un om singuratic, izolat, contradictoriu uneori, mare ascet, model al pustnicilor, acesta este Arsenie cel Mare, cel care la porunca lui Dumnezeu fuge de oameni să îşi caute mântuirea, dar care cuprinde lumea întreagă în inima lui.