Slăbiciunea noastră, tăria lumii

În urmă cu câteva luni, în perioada pascală am avut ocazia să revăd Athosul şi, ca de fiecare dată, pelerinajul a fost un prilej de experienţe, de învăţăminte, de întâlniri memorabile. Şi aici nu intenţionez să sugerez cine ştie ce lucruri ieşite din comun, ci dimpotrivă, lucruri foarte fireşti, foarte omeneşti, în adevăratul sens al cuvântului. De pildă, simplul fapt că te afli într‑un spaţiu rupt de agitaţia şi de nebunia cotidiană, unde viaţa care se desfăşoară într‑un cadru aproape neschimbat de peste o mie de ani urmăreşte aceleaşi valori şi obiective, te ajută realmente să vezi altfel lucrurile, să înţelegi mai bine lumea, dar mai ales pe tine însuţi. Faptul că acolo ai ocazia să priveşti şi să analizezi dintr‑o dată cele două lumi este un imens privilegiu, pe care nu‑l poţi avea locuind doar în mijlocul civilizaţiei, cu ispitele şi constrângerile ei. Doar aşa ai putinţa să vezi oarecum dinafara mediului ei propriu viaţa modernă. Şi de ce ar fi nevoie de o asemenea ieşire? Pentru că, aflându‑te scufundat într‑un anumit mediu, în determinările lui, nu‑l poţi judeca obiectiv, nu‑i poţi sesiza detaliile şi aspectele cele mai subtile, de asemenea nici primejdiile pe care le presupune mediul respectiv. Aşa se face că Athosul se constituie într‑un spaţiu care favorizează reflecţia cea mai lucidă, cea mai pătrunzătoare, din perspectiva căreia lumea pare înăbușită de un rău tot mai generalizat, de o minciună tot mai supărătoare, care, după cum se observă, ne agresează şi ne împresoară din ce în ce mai mult. Vedem asta şi de multe ori ne constatăm neputinţa şi disperarea în faţa acestei invazii a maleficului din lume, pe care ne‑am dori s‑o înlăturăm, dar nu putem, nu avem suficientă tărie. Şi e de ajuns uneori ca să ne convingem de această reală constatare ca să ne prăbuşim într‑o continuă lamentaţie cu privire la teroarea lumii sau să ne ridicăm într‑o dreaptă revoltă asupra răului ei. Şi, prin urmare, să ne canalizăm forţele într‑una din aceste două atitudini, dar cu aceeaşi cauză unică.

Cu aceste reflecţii clare am ajuns şi eu până‑n pragul chiliei unui monah, căruia i‑am spus cu destule detalii cam în ce fel de lume trăim şi ce tiranie nebunească trebuie să suferim noi vieţuind în mijlocul acesteia şi că lupta noastră e foarte grea şi inegală etc. Şi‑mi amintesc şi acum remarca acelui monah -care ar putea aduce astăzi, în aceste clipe de confuzie morală şi teologică, un plus de lumină -că, deşi ceea ce‑i spusesem despre răul generalizat al lumii este real, uităm un lucru esenţial, anume că: „Tăria răului lumii stă tocmai în păcatul nostru”. Aşadar, nu într‑o manifestare de sine a răului de tip maniheist, ci există o forţă crescândă a răului în lume ce se alimentează exclusiv din patimile, din slăbiciunile, din păcatele noastre. Aceste lucruri îl fac să crească şi orice abordare a situaţiei care ignoră înfrânarea patimilor mele păcătoase, în loc să diminueze răul, îl va spori. Acesta va spori, deşi în mod paradoxal, aşa cum spun toţi Sfinţii Părinţi, răul nu există!  Exact din această pricină dinamica răului în lume nu are o legătură directă cu vreun factor exterior, ci este legată de parametrii care arată gradul sfinţirii noastre, a fiecăruia în parte, sau dimpotrivă, gradul înşelării noastre.

Această perspectivă asupra răului îmi aminteşte de anumite învăţături ale Sfântului Porfirie Kavsokalivitul, care sunt corelate şi cu lupta personală împotriva lucrării răului din noi. El spune: „Nu luptaţi nemijlocit cu ispita, nu vă rugaţi să plece, nu ziceţi: «Ridic‑o de la mine, Dumnezeul meu!», căci aşa îi daţi însemnătate şi ispita are să vă împresoare. Pentru că zicând: «Ridic‑o de la mine, Dumnezeul meu!», de fapt îi daţi însemnătate, luând aminte la ea. Fireşte, dorinţa de a scăpa de ea trebuie să existe, dar nu trebuie să se vadă; să fie foarte delicată şi tainică”.

Dar cum mai exact ar trebui să se facă izbăvirea de rău şi de ispită? Ne învaţă tot Sfântul Porfirie, printr‑un cuvânt de mare profunzime: „Toată puterea voastră să se îndrepte către iubirea lui Dumnezeu, către slăvirea Lui, către alipirea de El. Astfel, izbăvirea de rău şi de neputinţe se va face tainic, fără să prindeţi de veste, fără osteneală”.

Iată ce răspuns original şi neaşteptat - cel puţin din perspectiva dualistă a luptei exterioare dintre bine şi rău, specifică gândirii comune contemporane - în care se vede clar, aşa cum am spus mai sus, că răul din lume este dependent de propria noastră stare lăuntrică greşită, respectiv că virtutea noastră poate birui răul lumii oricât ar fi el de puternic, precum şi că aceste două atitudini stau în puterea şi în răspunderea noastră.