Solidaritate cu victimele torturii

26 iunie, Ziua Naţiunilor Unite de solidaritate cu victimele torturii, este, după cum declară Kofi Annan, secretar general al Naţiunilor Unite, „ziua în care ne arătăm respectul faţă de cei care au îndurat inimaginabilul. Este o ocazie ca lumea să condamne ce trebuie condamnat. Este o încercare tardivă de a dedica o zi amintirii şi ajutorării tuturor supravieţuitorilor şi victimelor torturii din întreaga lume“. 26 iunie este ziua intrării în vigoare a Convenţiei împotriva torturii, dar şi ziua semnării Cartei Naţiunilor Unite, primul instrument internaţional prin care statele membre se obligă să respecte drepturile omului.

Pentru noi, românii, o astfel de zi este foarte importantă, în măsura în care înţelegem că tortura s-a practicat pe scară largă în ţara noastră, în spatele unor ziduri impenetrabile, şi numai cunoaşterea lucrurilor şi neuitarea lor face ca ele să nu se mai repete. O astfel de iniţiativă este preţioasă pentru recuperarea chipului divin din om, stâlcit şi traumatizat de încercări prea grele. Dar prin reafirmarea demnităţii umane, prin susţinerea ei cu toată puterea, prin toate instituţiile posibile, putem repara o parte din… ireparabil şi ne putem reconstrui speranţele legate de firea omului: ea este, totuşi, educabilă, în ciuda faptului că răul scăpat în lume nu mai poate fi stârpit.

Într-o astfel de zi comemorativă, am avut surpriza să primesc o invitaţie la film. Este vorba despre filmul documentar „Atât de aproape de noi“, oferit de Asociaţia „Centrul medical de reabilitare a victimelor torturii“ Iaşi şi de Fundaţia „ICAR“ din Bucureşti, în colaborare cu Fundaţia Serviciilor Sociale BETHANY, Centrul Diecezan CARITAS Iaşi şi Radio Iaşi. Timp de o oră, am urmărit mărturiile unor foşti deţinuţi în închisorile politice din România, acum oameni în vârstă, dar foarte lucizi şi frumoşi. Am văzut pe ecran doamne de peste 80 de ani, chiar peste 90, dar de o distincţie exemplară şi o coerenţă care vorbeşte de la sine despre faptul că tot ce e mai bun în om nu poate fi ucis, atât timp cât persoana încolţită de rău reuşeşte să îşi păstreze credinţa, speranţa şi dragostea.

Dar uimirea mea cea mai mare a fost alta: publicul care a venit la acest film era format din tineri, în proporţie de aproximativ 80%. Acest „detaliu“ m-a determinat să consemnez evenimentul în ziar, pentru a vă împărtăşi bucuria şi nădejdea mea că există solidaritate între generaţii şi niciodată, nici un sacrificiu nu este zadarnic. Istoria vorbeşte la urechea fiecăruia, totul este să o ascultăm. Tinerii care au renunţat, pe 26 iunie, la o plimbare într-un parc însorit sau la o emisiune de divertisment pentru a urmări un film apăsător, a cărui atmosferă se degaja de pe peliculă în aer, parcă otrăvindu-l, aceşti tineri au demonstrat că nu sunt indiferenţi la traumele înaintaşilor, la suferinţa aproapelui, şi că doresc să le cunoască. Mă gândeam, în timp ce vizionam documentarul: cine ştie ce politician deştept şi inimos se va ridica azi, din această sală de cinematograf, cine ştie ce adolescent stângaci şi emotiv, deocamdată, mâine va salva lumea! Şi, vă rog, nu-mi spuneţi că nu e posibil! Lăsaţi-mă să sper!

Când am ieşit, soarele lumina puternic asfaltul străzii şi trecătorii, şi primul meu gând a fost: ce mare dar să vezi lumina zilei! În libertate! Apoi, m-am acomodat cu căldura, cu aglomeraţia oraşului, lăsând istoria torturilor puţin în urmă. Nu prea departe, spre a nu o uita, dar suficient de departe pentru a putea zâmbi. Era o zi atât de frumoasă!