Starea de echilibru

De-a lungul vieții sale, omul ar trebui să fie pregătit și să se aștepte deopotrivă la lucruri plăcute, dar și la unele mai puțin plăcute, întrucât va trece, cu siguranță, prin diferite situații care-i vor pune la încercare nu doar puterile fizice, ci și întreaga lui concepție cu privire la rostul petrecerii sale în lume, îi vor tulbura liniștea și-i vor clătina echilibrul existenței. Omul se va vedea de multe ori pus în situația de a-și vedea mult dorita sa stare de stabilitate și de sigu­ranță, oricum ar gândi el această stare, primejduindu-se și surpându-se. Și ceea ce poate părea de neînțeles în acest caz e faptul că, nu de puține ori, el însuși va contribui, din plin, la dezorganizarea și chiar la prăbușirea echilibrului vieții sale. Acesta este, desigur, rodul nechibzuinței în alegeri, al respingerii bunelor sfătuiri și al renunțării la căutarea sinceră a Adevărului, act ce ține de statutul însuși de făptură zidită „după chipul lui Dumnezeu”. Dar chiar și atunci când omul dobândește cu osteneală o anumită stabilitate, mai devreme sau mai târziu va pierde această bună-stare, deoarece nu va mai reuși să o mențină. Iar acest fapt se poate observa că se produce pe toate cele trei paliere în care se desfășoară existența omenească: trupesc, sufletesc și duhovnicesc.

Spre pildă, să privim mai întâi cât efort depunem uneori pentru a ne subția trupul, pentru a ajunge la o greutate „ideală”, ca după o vreme să renunțăm la dietă și la orice reguli alimentare și să pierdem tot ceea ce obținusem înainte cu trudă. La fel se întâmplă și cu unele deprinderi sau performanțe atletice, care odată dobândite ne dau acea senzație de împlinire și de statornicie, și ne închipuim în acel moment că starea în cauză va dura pentru totdeauna, însă după o oarecare perioadă constatăm cu surprindere că ceea ce părea stabil nu mai este. Aceasta se întâmplă pentru că gândul de a ne menține într-o anumită formă nu e foarte bine ancorat în datele vieții noastre, așadar nu mai suntem suficient de motivați să continuăm efortul cu aceeași intensitate.

Un dezechilibru similar întâlnim și în felul în care ne ordonăm emoțiile. Așteptăm și reflectăm uneori ani de zile pentru a statornici relații de calitate cu cei din preajma noastră, iar la un moment dat e suficient un cuvânt greșit sau mincinos ca, sub imperiul unui impuls, tot edificiul sentimentelor noastre cu privire la anumite persoane să se surpe. Și desigur că, în această situație, consecințele unei asemenea dez-ordonări emoționale sunt mult mai greu de reparat decât cele din latura fizică a existenței.

Dar poate că cea mai evidentă formă a dezechilibrului în care omul poate să cadă este incon­sec­vența din sfera propriilor idei. Și nu mă refer aici la fireasca schimbare a concepțiilor unui om în diacronicitatea existenței sale, ci la acele momente - de altfel foarte bine sesizate din afara noastră! - când, într-un interval scurt de timp, ideile și acțiunile prin care ne exprimăm sunt contradictorii și contrazic, cel mai adesea indirect, principiile la care afirmăm că am aderat. Și desigur că acest lucru e cu atât mai vizibil cu cât poziția din care susținem anumite lucruri tinde să exprime o opinie publică.

Însă cel mai insesizabil dezechilibru care, în fapt, e și cel mai important este cel duhovnicesc. De pildă, abordarea fără discernământ a postului și apoi a perioadei de dezlegare la alimentele „de dulce”, asumarea unui program de rugăciune într-o anumită perioadă și apoi renunțarea la el fără a pune nimic în loc, laxitatea față de anumite practici și învățături de credință și acrivie neînduplecată în altele reprezintă realități ce pot conduce la dezechilibre majore în existența noastră. Iar gravitatea deosebită a alterării bunului mers al vieții duhovnicești stă în faptul că ea poate afecta starea de bine a omului inclusiv în planul sufletesc și trupesc al existenței sale.

De aceea, poate că și Apostolul Pavel îndeamnă la o atenție deosebită față de starea noastră de echilibru atunci când zice: „Cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10, 12). Însă, potrivit erminiei Sfinților Părinți, a-ți păstra starea de echilibru în viața duhovnicească nu înseamnă doar a veghea la menținerea unor parametri, ci presupune să te ne­vo­iești, să te lupți pentru a rămâne în statornicie, ba chiar în mod paradoxal înseamnă a înainta. În viața duhovnicească echilibrul e sinonim cu înaintarea, nu cu staționarea. Iar a înainta continuu e specific doar Ortodoxiei.