Surpriza Învierii

Întreaga Sfântă Scriptu­ră poate fi potrivit de­scri­să ca fiind o poves­te. Ea povesteşte multe în­tâmplări din viaţa unei per­soa­­ne sau a unui grup de persoa­ne, a unei comunităţi. Oameni şi lo­curi, timpuri şi contexte. Is­to­ria omului cu Dumnezeu sau, ca să respectăm ordinea cronolo­gi­că, istoria lui Dumnezeu cu o­mul. Desigur că termenul po­veste s-a demonetizat sau chiar a căpătat nuanţe peiorative, a­tunci când prin poveste s-au in­di­­cat neadevărul, exagerarea re­a­­lităţii, lucrul lipsit de semni­fi­ca­ţie. Însă adevărul surprins prin acest cuvânt este indiscu­ta­bil. Nu numai relatare, nu doar ex­punere, nu prezentare sau des­­cri­ere. Nu referat, nu lucra­re, ci poveste. Povestea Scrip­tu­rii, de­şi formal încheiată, conti­nuă să fie (re)citită, (răs)tăl­mă­ci­tă, (ne)înţeleasă sau îmbogă­ţi­tă.

Sfintele Evanghelii spun po­ves­tea vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos. O poveste cu ac­ţi­u­­­ne şi mesaj subliminal, aşa cum i-am spune folosind o sin­tag­­mă ve­hiculată de contemporani. O po­­veste cu bune, dar şi cu mai pu­­ţin bune, cu eroi pozitivi, dar şi ne­gativi. În toată a­ceas­tă po­ves­te, un loc cu totul a­par­te este cel al ucenicilor. Cei doi­sprezece, a­leşi de Iisus Hris­tos Însuşi, se bu­cură de compania absolut se­lec­tă a Mân­tui­to­ru­lui pentru câ­ţi­va ani. Martori ai propo­vă­dui­rii Sa­le extraordi­na­re, ai minu­ni­lor asu­pra omului şi naturii, ai con­ver­tirilor, ai învierilor din morţi şi ai iertă­ri­lor, celor doi­spre­­zece li se arată practic ce şi mai ales cum să facă. Metoda pre­­dată de Hris­tos a fost una a cre­dibilităţii ab­so­­lute. A lipsei ab­­solute de ipo­cri­­zie, de obicei ca­racteristica ge­­ne­rală a celor ca­re prescriu şi dau sfaturi. A celor care se cred superiori, din varii moti­ve. De exemplu, atunci când re­co­­man­dă asu­ma­rea crucii, a­di­că mul­ţumirea cu viaţa proprie, bu­­nă sau/şi rea, Hris­tos este pri­­mul care o as­u­mă, şi la propriu, şi la figurat. Nu vor­beşte fă­ră să facă, adică nu ţi­ne pre­dici goale, la toa­tă trebu­in­ţa.

Toată această poveste a lui Iisus nu este de fiecare dată pri­ce­­pută de ucenici la adevărata ei va­loare. Ce nu înţeleg ei, în ciu­da împreună-petrecerii cu Învă­ţă­torul, decât după Înviere, este răs­punsul la o întrebare cu ade­vă­rat importantă: Cine este El? cine este Cel lângă care am stat atât timp? cine este Cel care a spus şi mai ales a făcut atâtea? ci­ne este Iisus Hristos?  La o pri­mă vedere se pare că înţeleg ce­va-ceva, dar comportamentul lor ul­terior nu vine decât să confir­me contrariul. Petru se grăbeşte şi o ia înaintea tuturor cu răs­pun­sul, de altfel adevărat: Tu eşti Hristosul. Îi spune acest a­de­­văr în faţă Mântuitorului, dar se fâstâceşte înaintea unei sluj­ni­ce care îl recunoaşte ca fiind un apropiat al Celui pe care în ur­mă cu ceva vreme Îl asigura de fidelitatea lui până la moarte. Tot ucenicii, dar şi ceilalţi care Îi stă­teau aproape Mântuitorului, Îl credeau un om puternic, care le va facilita un anumit confort ma­terial. Iisus însă îi deza­mă­geş­te la acest capitol.

În aceeaşi cheie va fi fost aş­teptată şi Învierea Lui de cei doi­s­pre­zece şi de ceilalţi din jurul lor. Cred că toţi cei care s-ar ima­gina în locul ucenicilor ar a­vea aceleaşi aşteptări. Ceva cu to­tul extraordinar, eventual Mân­­tuitorul venind ca un Îm­pă­rat, în slavă, înconjurat de cete de îngeri întru putere. Tunete, ful­gere, să fie impresionaţi şi să fie puşi pe fugă toţi cei care L-au pe­depsit pe nedrept: romani, iu­dei, Pilat, Ana şi Caiafa. Mo­men­tul demonstrativ suprem.

Dar, în locul tuturor celor pro­babil aşteptate, Învierea es­te pen­­tru toţi ucenicii o mare sur­­pri­­­ză. Nimic spectaculos, ni­mic de­­monstrativ, nimic ostentativ. În locul tuturor acestora, un simplu mormânt gol. Spre ma­rea ui­mi­re a tuturor, care pro­babil ar fi remarcat în trea­căt: asta-i tot? Un mormânt gol, dar nu ori­cum. Şi nu de ori­ce. Gol de moar­te şi de efectele ei. Gol, dar în acelaşi timp plin de atât optimism.

Povestea continuă de atunci, în fiecare an. Este o poveste cu fi­nal deschis. Dacă se termină sau nu cu un happy-end, ră­mâ­ne să ne dăm seama, fiecare în parte.