Tăcerea și liniștea

Fuga de lume a părinților deșertului nu a fost nici o clipă un scop în sine. De fapt, toate gesturile și acțiunile lor sunt subordonate unei foarte stricte ierarhii a valorilor, în care centrul îl ocupă întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea caută ei liniștea, tăcerea și distanța. Calea aceasta îi este indicată de Dumnezeu direct Avvei Arsenie: „Fugi, taci, liniștește-te!” (Arsenie 2). Tăcerea se numără printre condițiile pentru liniștire. Însă despre ce fel de tăcere este vorba? Există o tăcere obiectivă, care constă pur și simplu din lipsa cuvintelor. Dar aceasta nu este decât o tăcere aparentă, care nu aduce neapărat liniștea cu sine.

Avva Pimen zicea: „Cineva pare că tace, dar în inima lui judecă pe alții: un astfel de om vorbește tot timpul. Altcineva vorbește de dimineața până seara, dar stăpâ­nește tăcerea, adică nu vorbește nimic nefolositor” (Pimen 27).

Aproape fiecare apoftegmă spune, în felul său, că logica duhovnicească nu este aceeași cu logica lumii. Pentru a înțelege trebuie să privești cu atenție și să înveți să gândești cu mintea părinților. Atunci concentrarea se mută din exterior în interior. Acolo unde în chip discret marile mize sunt jucate. Partea nevăzută este cea care decide, totul se petrece în altă parte: în inima omului. Acolo este câmpul de bătălie pe care binele și răul se înfruntă. Iar ciocnirea are o magnitudine cosmică. După cum spune părintele Sofronie Saharov: „Nu numai păcatul strămoșului Adam a avut consecințe de însemnătate cosmică, ci și fiecare păcat, fie vădit, fie tăinuit al fiecăruia dintre noi se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi”. Iar în altă parte, scriind despre Sfântul Siluan Athonitul, spune că acesta „cunoscuse prin însăși experiența vieții că inima este anume acel câmp de bătălie duhovnicească cu răul, cu răul cosmic”.

Dacă omul judecă în inima lui, chiar dacă nu vorbește despre judecățile sale, bătălia pentru dobândirea liniștii prin tăcere a fost deja pierdută. În același timp, alt­cineva poate să vorbească mult, dar dacă nimic nefolositor nu spune, înseamnă că stăpânește tăcerea. Cuvintele nefolositoare sunt, în primul rând, cele care rănesc. Iar ele nu lovesc niciodată doar pe cel împotriva căruia au fost rostite. Mereu și inevitabil îl rănesc și pe cel care le-a spus. Dar cuvinte nefolositoare sunt și cele multe, nesfârșite, care se revarsă în aer fără vreun rost. Cuvinte pe care le rostim ca niște mașini stricate. Vorbe aruncate în vânt doar pentru a ne crea iluzia efemeră că nu suntem singuri.

Liniștea, isihia despre care vorbesc asceții se poate dobândi în multe moduri. După cum se poate și rata în fel și chip. În tăcere sau vorbind, în acțiune sau contemplare, isihia este totuși de găsit. Avva Pimen o spune limpede: „Undeva sunt trei oameni. Dacă unul practică isihia, al doilea bolește și aduce mulțumire, al treilea slujește cu gând curat, tustrei împlinesc aceeași lucrare”.