„Tăietura”: dramă politică sau film despre condiția tatălui?

Oricine a văzut măcar câteva din filmele lui Fatih Akin cunoaște virulența, sinceritatea și neconvențio­na­lismul cu care regizorul german de origine turcă, impus în 2004 cu Gegen die Wand (Cu capul înainte), își abordează tema sa favorită, sau mai curând obsesivă: situația emigranților turci din Germania. Tema autobiografică, analizată coroziv și patetic (în sensul originar al cuvântului) de bisturiul tânărului furios, se răsfrânge în două subteme cardinale: lupta pentru prezervarea propriei culturi, dusă de emigranții direcți, se izbește de lupta descendenților din a doua generație pentru integrarea în societatea germană, potențând clasicul conflict dintre părinți și copii. În timp ce pentru bătrâni, emigranții direcți, Turcia este îparadisul pierdutÎ, pentru copiii născuți în Germania, țara bătrânilor este o utopie, iar îparadisulÎ este chiar prezentul libertăților cetățenești, propus de discursul ideologic al societății occidentale.

Această temă a idealului național, ca icoană lăuntrică a unei comunități emigrante, câș­tigă treptat greutate și substanță pe măsura maturizării rebelului turc originar din Hamburg. Dacă în Gegen die Wand îicoanaÎ era terfelită, ca anacronică, în picioarele tinerei generații, iar șansele ei de supraviețuire în mentalul colectiv al emigranților turci erau minime, în filmele ulterioare ale cineastului tema capătă declinări diferite, inclusiv comice, ceea ce nu‑i diminuează gravitatea, ci, pare‑se, dimpotrivă.

Deconcertant pentru spiritul comun, Fatih Akin a avut îndrăzneala să decline aceeași temă a icoanei căminului pierdut și în contextul tragediei armene din 1915, context care îi surprindea pe conaționalii săi într‑o postură radical diferită, ingrată și mai mult decât incomodă.

Puține sunt filmele pe tema tragediei armene din 1915‑1916, iar recenta coproducție multinațională a lui Fatih Akin, The Cut (Tăietura), selectată în competiția de la Veneția din 2014, va rămâne cu siguranță un reper important. Filmul, de factură odiseică, se apropie ca structură de America, America! a lui Elia Kazan (1963), construită pe același substrat istoric. Ambele se îndepărtează de evenimentul istoric propriu‑zis (pe care evită să‑l analizeze, păstrându‑l doar ca fundal), și aleg să urmărească destinul unui singur supraviețuitor, pornit într‑un lung și dramatic periplu din pământul conaționalilor uciși spre pământul făgăduinței, America. Pornind de la episoade istorice concrete și de la o amănunțită documentare, inclusiv de la o dureroasă experiență autobiografică (în cazul grecului din Constantinopol stabilit în America, Elia Kazan), ambii regizori‑scenariști reușesc să construiască ample peripluri existențiale, tumultuoase Bildungsromane, dintre cele care schimbă oamenii ireversibil, iar spectatorilor le oferă o bogată în­vățătură de viață. Asta de­fi­nește, până la urmă, și destinul peliculei în cauză, mai puțin productivă din punctul de vedere al palmaresului decât alte filme ale regizorului (festivalurile încurajând experimentul, mai mult decât clasicismul), în schimb, aptă de a intra în orice istorie a filmului.

Saga scrisă și pusă în scenă de Fatih Akin are în centru un tânăr fierar pe nume Nazaret și familia sa din Mardin, un orășel din sud‑estul Imperiului Otoman. Viața tihnită a comunității se risipește odată cu campania de recrutare forțată a tuturor bărbaților creștini, sub pretextul înrolării în armata otomană. Nazaret este unul dintre ei; răpit noaptea de acasă de recrutori, el se trezește alături de alți greci și armeni într‑un lagăr de muncă pentru construcția unei șosele în deșert. Bărbații văd cu îngrozire cum grupuri de femei armene cu copii mici sunt aduse, spre batjocură și exterminare, în aceleași condiții. Sosind vestea că Sultanul a emis un ordin de grațiere a celor care abjură de la creștinism, unii apostaziază. Sunt puțini. Ceilalți deținuți sunt duși la moarte, fără nici o judecată, prin înjunghiere. Nazaret este printre ei, dar scapă ca prin minune, datorită loviturii de pumnal aplicate superficial de un soldat turc, care îl ajută să evadeze. (Va urma)