Ţărmul întoarcerii pentru totdeauna acasă

În vara lui 2006, în august, pribeagul se întorsese acasă la malul mării, aşa cum se întâmpla an de an după 1989. La începutul verii, în iunie, pe 13, împlinise 80 de ani. Se născuse în 1926, la Giuleşti, nu departe de Fălticeni, şi păstrase în sufletul său amintirea acelor locuri ca pe aceea a unui tărâm mitic, acela al libertăţii depline, libertatea după a cărei fantomă bântuise toată viaţa. La Vama Veche, unde-şi construise, împreună cu Elsa Lüder, soaţa din urmă, o casă, „Casa cu olane”, cum o botezaseră, se organizaseră la sfârşitul verii 2006 serbări pentru jubileul celor opt decenii de viaţă. Paul Miron trăia acel moment cu ingenuitatea ce-i nimbase întreaga-i existenţă făptura. Lăsa întotdeauna senzaţia unei fiinţe rupte de realitate, scoasă din contingent, mirându-se de ceea ce avea loc în juru-i. Stelarul Paul Miron era în acelaşi timp un lucid imbatabil. Mintea lui fremătătoare, fosforescentă, scăpăra ca un licurici în noapte şi observa cu acuitate tot ce se petrecea şi mai ales cum se petrecea.

 În vara lui 2006 profesorul era celebrat. Prietenii se strângeau în bătătura „Casei cu olane”. Lumea venea ca pe timpuri la conac, la boier. Paul şi Elsa zidiseră o casă deschisă, primitoare. O alcătuire de o anume nobleţe şi distincţie bătrână, una a lor, dar în egală măsură şi a prietenilor şi ucenicilor. Un spaţiu cu virtuţi paradiziace, având acea armonie şi tihnă a locuinţelor din vechime şi un confort al civilizaţiei contemporane. O bunăcuviinţă împărăţea peste tot în „Casa cu olane”, în celelalte acareturi din piatră calcaroasă de Dobrogea, abia primenite, în căsuţele de camping din întinsa grădină potopită de flori, de arbuşti şi de arbori încărcaţi de rod. În acest univers, un fel de campus contemporan, se adunau prietenii ca la o clacă de odinioară din Giuleştii copilăriei. Sosiseră din Germania, dar şi din România, precum şi din alte părţi ale planetei. Erau acei tineri pe care cu o răbdare benedictină Paul Miron şi Elsa Lüder, şi ea trecută prin această experienţă existenţială, încercaseră să-i facă prietenii României, poftindu-i la cursurile lor de românistică de la Universitatea din Freiburg. Nu lipseau nici cei care urmau acum această ucenicie cu Elsa Lüder şi cărora li se oferea an de an ca premiu pentru dulcea lor perseverenţă un sejur la Marea Neagră, la Vama Veche, la Casa cu olane. Erau prezenţi şi cei pe care Paul Miron izbutise, cu o diplomaţie de înţelept de la Porţile Orientului, să-i convingă că merită să facă ceva pentru România ca să o scoată din izolarea în care o adusese imperiul răului. Aceşti oameni, îmi povestise Miron într-un interviu din „Oleacă de taifas”, difuzat întâi la Televiziunea Română şi apoi tipărit în cartea mea cu acelaşi nume de la Polirom, nu se limitaseră să exclame, oftând, cum făceau cei pe care poetul Pierre Emannuel îi reunea la o masă acasă la el, la Paris, şi care întrebau, ridicând din umeri: „Ce-am putea face pentru această săracă Românie?”, după care treceau la lucruri mai plăcute şi bavardau despre bucatele îngurgitate voluptuos. Cei pe care Paul Miron îi convinsese că România merită să existe chiar întreprinseseră ceva esenţial în timpurile acelea grele. Creaseră miraculos un canal de comunicare cu Vestul, cu lumea liberă. Fusese posibil acest lucru, potrivit remarcii din acelaşi dialog al lui Paul Miron, pentru că supravieţuise în Iaşi un anume spirit de toleranţă. Şi astfel intelectualii români din România şi din RSS Moldovenească au pipăit şi au strigat: „Iată există, nu-i o nălucire”. Libertatea devenise palpabilă pentru dânşii. După numărătoarea profesorului, câteva sute de oameni de carte şi scris din ţară şi Basarabia trecuseră pe la Freiburg în acei ani, în timpul când Zidul Berlinului trona inexpugnabil şi parcă veşnic. Toţi, sau aproape toţi, fuseseră găzduiţi în casa lui Paul Miron. El închiriase special pentru asta un etaj al unui imobil de lângă Freiburg, la Hoffaker. Unii dintre aceşti însetaţi de libertate se găseau la Vama Veche în vara lui 2006, la sărbătorirea binefăcătorului lor. Între cei prezenţi: Andrei Pleşu, Mircea Dinescu, Mircea Anghelescu, Alexandru Andriescu, Gheorghe Popa. Erau aici şi copii şi rudeniile din Germania şi România. Dar se observau cu ochiul liber şi destule lipsuri la apel. Aceştia, pesemne, uitaseră ca pământul de gesturile din vremurile trecute, unele chiar aprige. Ca un înţelept, Paul Miron privea cu înţelegere. Părea fericit de tot ce se rânduia în jurul lui şi toate celelalte parcă nu prezentau nici o însemnătate.

 În ceasurile serbărilor de la Vama Veche, la cei 80 de ani, din august 2006, profesorul Paul Miron de la Freiburg simţea că ostenelile lui de o viaţă nu fuseseră zadarnice. Avea dovada vie că i se împlinise vrerea şi că el, pribeagul, care nu-şi uitase ţara, izbutise să dea măcar un strop de bucurie semenilor săi aflaţi în nevoie. La sărbătorirea sa de la Vama Veche, Paul Miron ţinuse să se mărturisească în faţa prietenilor săi ca sub patrafirul unui duhovnic. Cum putea să o facă mai bine decât prin lucrarea sa spirituală. Ajutat de profesorii şi studenţii de la Universitatea „Ovidius” din Constanţa, a înscenat o piesă a lui, o „comedie amară”, „Viaţa şi pătimirile lui Publius Ovidius Naso”, în care erau ţesute toate gândurile şi credinţele despre soarta exilatului. Fusese şi el un pribeag ca şi poetul „Tristelor”. Doar că lui îi surâsese norocul să se poată întoarce acasă. Revenind, se statornicise la ţărm, parcă dorind să nu se rupă de lumea în care-şi făurise a doua lui casă. Textul din „Ovidiu” proiecta în acelaşi timp toată bogăţia spirituală a cărturarului Paul Miron. Se consacrase ca un om de carte. Pusese în operă proiecte mari şi le realizase cu temeinicie, acribie şi cu anvergură academică împreună cu ai săi colegi de la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi. Printre acestea s-a numărat editarea „Dicţionarului” lui Tiktin, sau a Bibliei. La fel de irepresibilă a fost pentru dânsul chemarea literaturii, a poeziei, prozei, memorialisticii, teatrului şi eseului. S-a distins ca un bijutier al cuvântului. A ştiut a scoate din cufere vechi vorbe de duh şi expresivitate. Se poate zice, potrivit Eminescului, că în scris Paul Miron „era înţelept ca un proverb”. Umorul lui, coborâtor din Creangă, purta luminescenţa adâncurilor şi solaritatea zilelor celor blânde ale primăverii bune. Serbările de la Vama Veche, prin rostirile de poezie şi proză, din opera mironinană, prin cântări, ne-au desfătat cu tot farmecul unic al textelor sale.

 Pribeagul se întorsese acasă. De fapt nu plecase cu totul niciodată de aici. Sufletul lui, oriunde s-ar fi aflat, era tot timpul în ţara sa. Nu pot uita de acel timp când privirea mi-a căzut peste paginile manuscrisului a ceea ce urma să fie cartea noastră, mărturisire de iubire pentru locurile obârşiilor, „Fălticeni - mon amour”, titlu pe care el îl aşezase deasupra textelor trimise mie prin poştă din Germania, după ce-mi făcuse în toamna lui 1995 o vizită şi-mi propusese să scriem împreună despre Fălticeni. Am îmbrăţişat din toată inima titlul bucoavnei noastre, socotindu-l o fericită expresie a unei stări de spirit. De altfel, odată ce am purces la redactarea secţiunii mele, ce privea un alt segment de vreme, cel de după război, scriitura s-a modelat după chipul şi asemănarea celei a lui Paul Miron, într-atâta mă fascinaseră rândurile lui cu farmecul lor de poveste ca din „O mie şi una de nopţi”. Totul avea loc aievea, într-o lume a cărei pânză se destrămase ca un fum, dar era aşa de adevărat şi captivant totul şi spus cu şarm şi inocenţă, că parcă îl auzeam pe Mihail Sadoveanu citind, cum numai el ştia, din „Amintiri din copilărie”, acele capitole referitoare la şederea la Fălticeni, în casa lui Pavel Ciubotariu, a lui Nică al lui Ştefan a Petrei de la Humuleşti. Paul Miron se îmbibase de atmosfera târgului copilăriei sale, se fermecase de înţelepciunea rabinilor şi umorul ovreilor din Folticeni, cu vorba lor cu arome biblice, şi toate aceste comori le păstrase în sufletul lui ca pe ceva scump ca lumina ochilor. Nu că nu uitase nimic din ceea ce era esenţial, dar lăsa puternica impresie că nici nu plecase de pe acolo vreodată. Le cunoştea pe toate mai bine ca mulţi dintre trăitorii din acel loc. În interviul pomenit mi-a desluşit simţirile sale aşa de speciale. La întrebarea referitoare la Fălticenii ca suport pentru dânsul în grelele împrejurări prin care a trecut în viaţă departe de ţară, Paul Miron mi-a răspuns afirmativ, adăugând: „Pentru că a fost un pământ al libertăţii, care este copilăria. Am copilărit la Fălticeni şi de aici amintirile cele mai frumoase despre ţara mea. Fălticenii sunt un loc în care se întâmplă, totuşi, ceva. Pentru mine s-a întâmplat. Deci, Sadoveanu nu are dreptate. Acolo se întâmplă lucruri extraordinare, pentru că e un oraş fără istorie, un oraş, cum spuneam, cam vid în privinţa asta. Atunci, cu ajutorul fanteziei, poţi să-ţi construieşti o lume extraordinară. Lumea cea mai frumoasă, lumea fanteziei”.

 Eram în vara lui 2006 la Vama Veche, la serbările consacrate jubileului de 80 de ani al lui Paul Miron. Acum se întrupa mai cu limpezime acel acasă existenţial. Cel care întreaga-i viaţă se străduise să-i apropie pe alţii de acasă avea din plin sentimentul că-i reuşise acest lucru şi că zbaterile fuseseră fructuoase. Mulţumirea îl cuprindea şi o trăia cu acea cumpătare a omului cu minte. Se lega însă cu şi mai multă ardoare de acest pământ. De asta se hotărâse şi lăsase cu limbă de moarte să se veşnicească la Vama Veche. Şi vrerea s-a făptuit. A treia zi de Sfintele Paşti, în anul 2008 de la Hristos, a coborât pentru totdeauna în ţărâna de la Vama Veche, tărâmul unde a zidit o casă şi unde s-a găsit printre ctitorii bisericii cu chip de Bizanţ, ridicată după 1989 pe uliţa cea mare a unei aşezări ce nu avusese o casă a Domnului.

 Ţărmul întoarcerii acasă a devenit astfel ţărmul întoarcerii pentru totdeauna în România, ţara ce-a fost sufletul său pe de-a-ntregul. Ca fălticenean, şi pentru că îl ştiam atât de pătruns de acel „Fălticeni - mon amour“, mi-ar fi plăcut să-şi doarmă somnul de veci în locul aşa de scump fiinţei noastre. Dar parcă la Vama Veche e mai al ţării şi al lumii prin care a rătăcit cu România în glas şi în inimă. Mi-am amintit acum de aceste momente și de acest om, „pâinea lui Dumnezeu”, în aceste zile când odinioară Paul Miron descindea la Vama Veche, ca să stingă dorul din care s-a ivit „Fălticeni - mon amour”. De trei lustri s-a statornicit în țintirimul de la Vama Veche, unde se bucură de trecerile anotimpurilor, cu alaiul lor de frumuseți. Minunatul Paul Miron s-a stins pe pământ, dorul lui arde în ceruri.