Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Tentaţia anarhicului

Tentaţia anarhicului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Nicușor Deciu - 21 Noi, 2016

Astăzi auzim deseori vorbindu‑se despre anarhie, anarhişti sau anarhism. Aceste noţiuni care au intrat în vocabularul modernităţii au, fără excepţie, o conotaţie negativă, întrucât de­semnează o atitudine de împotrivire, de contestare, o stare de dezor­dine sau o gândire contestatară a unei legi sau ordini date etc. Totuşi, veţi fi poate uimiţi să aflaţi că termenul „anarhic” are o astfel de aură doar în plan omenesc, pentru că, în ceea ce priveşte Dumnezeirea, anarhic este un termen ce desemnează o calitate fundamentală a lui Dumnezeu, şi anume aceea de a fi fără început, fără de principiu, întrucât El însuşi este Principiul prin excelenţă, principiul propriu şi a tot ce există. Iată de ce cuvântul în cauză - „anarhos” în limba greacă de origine - apare totdeauna ca un atribut exclusiv al Fiinţei Dumnezeieşti, aşadar cu o conotaţie pozitivă.

Există, însă, după cum se pare, o puternică ispită a anarhicului, de a cărei existenţă Scriptura vorbeşte deseori şi pe care o putem întâlni de‑a lungul întregii istorii, dar în principal la începutul şi la finele ei. Cele mai faimoase exemple în acest sens sunt atitudinea anarhică primordială a lui satan, care a dorit să fie autonom, să‑şi fie propriul său principiu, adică anarhic, dar tot atunci, după cum se ştie, a şi căzut, întrucât s‑a rupt de singurul principiu al existenţei, de Dumnezeu, Cel cu adevărat „anarhic”, iar ultimul exemplu menţionat este antihristul, care, dorind să se substituie lui Hristos - termenul antihrist însemnând în greacă „în locul lui Hristos” - îşi arogă prin minciună statutul de principiu propriu, „anarhos”, care este o calitate a Dumnezeului întrupat, Hristos. Iată de ce se poate afirma că esenţa anarhismului în plan creat, omenesc, nu este alta decât încercarea de asumare abuzivă a unui atribut dumnezeiesc. Iar negativismul funciar al atitudinii anarhice în aceasta constă în răzvrătirea contra lui Dumnezeu şi a Legii lui, iar originea acestei atitudini se află în prima făptură căzută. De aceea, în orice atitudine anarhică omenească se reflectă într‑o anumită măsură şi acea răzvrătire a îngerului căzut, fie că se conştientizează aceasta, fie că nu.

Acum, dacă aţi luat aminte la actualul tablou social global, dar şi românesc, aţi remarcat poate anumite tendinţe ce sunt latente în firea căzută a omului, exprimate într‑o formă din ce în ce mai vizibilă. Mă refer aici, desigur, la aspectele anarhice ce caracterizează societatea omenească recentă, despre care toţi putem avea cunoştinţă foarte lesne prin mijlocirea presei, în orice loc de pe glob s‑ar întâmpla. Şi pentru că duhul anarhic este transmisibil, întrucât el face parte din zona slăbiciunilor, uneori insesizabile, ale sufletului, acesta poate pătrunde în orice spaţiu unde există o componentă umană. Aşa se face că, din nefericire, se poate identifica existenţa unei ispite anarhice inclusiv în atitudinile unora faţă de Biserică, credincioşi sau potrivnici ai ei. Iar aceasta se vede nu neapărat din calomniile aduse Bisericii şi slujitorilor ei, cât în dorinţa de a elimina cu totul ordinea ierarhică a trupului eclesial sau de a o înlocui cu una pe placul meu, care, între timp, am devenit, în închipuirea mea, principiul ei ordonator.

Toate revoluţiile sociale - dintre care unele extrem de sângeroase -, toate ereziile şi schismele prezente în istoria Bisericii se datorează acestui gând ascuns şi extrem de viclean, potrivit căruia eu îmi pot fi propriul meu principiu, pe care voiesc să mi‑l exprim prin faptul de a mă separa de comunitatea eclesială, pe care eu o socotesc căzută. Doar în acest context se poate înţelege de ce personalităţi uriaşe precum Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Maxim Mărturisitorul, care s‑au aflat la un moment al vieţii lor chiar sub prigoana unor oameni din sânul Bisericii, au evitat cu deosebită fermitate orice formă de separare de Trupul Eclesiei, ba chiar şi‑au convins ucenicii să nu se folosească de nici un mijloc omenesc, astfel încât să se producă schisme în Biserică, ca protest faţă de injusta lor prigonire. De ce asta, chiar în condiţiile în care uneori adevărul mărturisit de ei era asuprit pe nedrept? Întrucât, cunoscând foarte bine firea omului, aceşti Părinţi au ştiut că o astfel de soluţie, a schismei, reprezintă calea largă a producerii unei ne­sfârşite serii de contestări, de separări, pe baza - conştientizată sau nu - a faptului că eu sunt principiul adevărului. Prin urmare, ce înseamnă o astfel de gândire decât că undeva în abisurile sufletului eu mă cred dumnezeu şi sunt în stare să spun lumii ce e bine şi ce e rău, întemeindu‑mi eventual propria biserică, substituindu‑l astfel pe adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor?