Teologia în agora ştiinţelor

Evul Mediu a fost şi va rămâne în istorie perioada, ca oricare alta, cu luminile şi umbrele ei. Fără îndoială, una dintre cele mai importante împliniri ale sale a fost crearea unei instituţii care a supravieţuit cu mult succes până astăzi, şi anume Universitatea. Dincolo de toate schimbările ce au apărut pe parcursul istoriei, instituţia Universităţii s-a păstrat începând cu secolul al XII-lea până astăzi în Europa.

Învăţământul universitar în spaţiul european din Evul Mediu a reprezentat o noutate fără egal pentru vremea aceea (vezi Walter Rüeg (Hg.), Geschichte der Universität in Europa, Bd. 1: Mittelalter, München, 1993). Primele universităţi, având profilul a ceea ce în vremea respectivă se chema „studium generale“, au apărut la Bologna şi la Paris. Au apărut la Bologna, unde existau şcoli private de drept, şi la Paris, unde exista Şcoala de la Catedrala Notre Dame, având ca domeniu de studiu teologia. Acestor domenii, în cadrul aceloraşi universităţi, li s-a adăugat domeniul „artelor liberale“. Tot începând cu secolul al XII-lea, la Montpellier, a fost înfiinţată prima universitate de medicină. Practic, înainte de a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în Europa, universităţile-standard erau la Paris, Oxford şi Cambridge. Dacă în Europa de Sud, respectiv Bologna, totul se concentra pe o singură facultate, incluzând domeniile propedeutice necesare, în schimb, în nordul Europei regăsim în această perioadă o altă structură universitară: „cea de jos“, a „artelor“, şi cele „superioare“, reprezentând teologia, dreptul şi medicina.

Un foarte important impuls în evoluţia ştiinţifică a teologiei a fost oferit de receptarea acelui „Corpus Aristotelicum“. Pe la jumătatea secolului al XIII-lea, întreaga operă a lui Aristotel, tradusă fie din arabă, greacă sau latină, se afla deja la dispoziţia tuturor noilor universităţi înfiinţate.

Pentru gândirea Evului Mediu, Aristotel devenise deja un etalon atât în ceea ce priveşte domeniul terminologiei, cât şi în acela al semnificaţiei ştiinţifice în general (vezi Peter Schulthess/ Ruedi Imbach, Die Philosophie im lateinischen Mittelalter. Ein Handbuch mit einem bio-bibliographischen Repertorium, Zürich, 1996). Prin urmare, dacă teologia se doreşte o ştiinţă între celelalte ştiinţe ale Universităţii, atunci ea trebuie să se orienteze spre idealul ştiinţific aristotelic, respectiv să intre în dialectică cu acesta. Din această perspectivă, teologii au încercat să ofere răspunsuri diferite, ţinând seama că teologia se regăseşte mai degrabă în adevăruri de credinţă decât în principii verificabile ştiinţific. De pildă, Toma dâAquino consideră că teologia este o ştiinţă ca toate celelalte, întrucât operează cu principii şi trage concluzii raţionale în funcţie de ele. Faptul că, spre deosebire de celelalte ştiinţe, aceste principii nu sunt unilaterale, ci se fundamentează pe credinţă, îl determină pe dâAquino să afirme că teologia trebuie percepută după modelul unei „ştiinţe subordonate“ (scientia subalternata). Teologia, spune el, nu este o ştiinţă precum aritmetica sau geometria, ale căror principii au o bază strict raţională. Ea se aseamănă artei, muzicii şi opticii, care se fundamentează pe aceleaşi principii ştiinţifice. Cele două teologii, respectiv cea bazată pe filosofie şi cea fundamentată pe Revelaţie, nu se disting din perspectiva obiectului lor, Dumnezeu, ci în ceea ce priveşte motivul abordării lor. Prima este abordată din perspectiva raţiunii, cea din urmă din perspectiva credinţei. Toma dâAquino relaţionează cele două forme de cunoaştere a lui Dumnezeu, în sensul că teologia revelaţională o presupune pe aceea filosofică ca pe o „praeambula fidei“; nu se substituie acesteia, ci o desăvârşeşte.

În universităţile din Evul Mediu, teologia predată, metodologic vorbind, prezenta şi un aspect artistic, în sensul că nu trebuia să ţină neapărat seama de cultivarea vocaţiei studenţilor cursanţi; de cele mai multe ori, teologia se preda de dragul teologiei. Preoţii de rând de la ţară n-aveau nici o pregătire superioară. Ştiau doar să săvârşească Liturghia şi să administreze Sfintele Taine. Preoţii mai cultivaţi din marile urbe îşi datorau cultura nu studiului teologiei, cât mai degrabă celui al „artelor liberale“. A fost o situaţie confuză în Biserică, dar va fi modificată între secolele XII-XVI, începând cu Bernard de Clairvaux până la Erasmus de Rotterdam.

A fost modificată, într-adevăr, dar pentru câtă vreme? Astăzi, teologia universitară se află în ipostaza de a se justifica din nou (cf. Mathias Krieg/ Martin Rose (Hg.), Universitas in theologia - theologia in universitate, FS Hans Heinrich Schmid, Zürich, 1997; Urs Baumann (Hg.), Gott im Haus der Wissenschaften. Ein interdisziplinäres Gespräch, Frankfurt/ M., 2004). Să se justifice de ce este alături de ştiinţele naturii sau de acelea din care face parte filosofia, psihologia sau ştiinţele culturii (cf. Hans Michael Baumgartner, Von der Königin der Wissenschaften zu ihrem Narren?, în: ThQ 171 (1991), pp. 278-299; 281-284). Ca ştiinţă a religiei creştine, teologia de astăzi trebuie să însemne, în acelaşi timp, o ştiinţă a credinţei, o ştiinţă a religiei şi a culturii (vezi Helmut Hoping (Hg.), Universität ohne Gott? Theologie im Haus der Wissenschaften, Freiburg I. Br., Herder, 2007, p. 11).

Prin urmare, ceea ce leagă teologia de celelalte ştiinţe ale Universităţii este adevărul, adevărul credinţei, care o particularizează în rândul celorlalte ştiinţe. Aceasta nu înseamnă că teologia se autoimpune ca ştiinţă, ci se propune în peisajul atât de bogat al agorei ştiinţelor actuale.