Tibișirul poetic

Perioada Postului Mare predispune sufletul uman la o stare de melancolie duhovnicească, la o discretă vi­bra­ție poetică stârnită de primăvara care plesnește în rod, de frumu­sețea deosebită a slujbelor bise­ri­cești și de toată istoria acelor ulti­me zile petrecute la Ierusalim de către Iisus Hristos, Mântuitorul și Dumnezeul nostru. Pulsația acelui Ierusalim terestru, agitat și tensionat, având premoniția unor întâmplări cu totul deosebite, a pri­lejuit multe opere de artă plastică, literatură, muzică sau filme de-a lungul timpului.

Există o sumedenie de picturi cu toată desfășurarea evenimentelor de atunci, sunt nenumărate statui și basoreliefuri, simfonii și filme artistice legate de acele momente unice. Iar despre literatură, nu mai vorbim! Mulți, foarte mulți scriitori și-au forjat talentul încercând să surprindă momentele ultimelor zile petrecute pe pământ de Fiul Omului. Unul dintre ei este francezul Paul Claudel (1868-1955), iar cartea sa - Un poet privește Crucea (Ed. Anastasia, 1994, în traducerea impecabilă a Ancăi Sârbulescu) - stă mărturie de reușită absolută în acest sens. Cele 7 cuvinte rostite de Iisus pe cruce sunt trecute prin sensibilitatea unui poet creștin, filosof, dramaturg, dar și teolog, în așa fel încât au putut să reiasă astfel de rânduri magnifice: „Acum a venit clipa când iadului însuși i se face o vizită, când moartea a primit însărcinarea să-L introducă pe Dumnezeu chiar în interiorul lui. Hristos va profita acum de cele treizeci și șase de ceasuri dintre Cruce și Paști, de acest concediu pe care i-L dă trupul Său părăsit, de intervalul cel trecător dintre suflet și carne care este privilegiul lui Adam, stipendium peccati, salariul Păcatului pe care Fiul Omului l-a câștigat cinstit, cu sudoarea frunții Sale”. Este literatură? Este teologie? Este filosofie? Din toate câte ceva, dar mai presus de orice este credință nezdruncinată în puterea mântuitoare a Crucii și a lui Iisus Hristos.

Și dacă tot am evocat lucrarea unică a Editurii Anastasia, inițiată și condusă de Sorin Dumitrescu, atunci aduc în atenție figura luminoasă a lui Gaston Bachelard (1884- 1962), tot francez, filosof și savant, la rându-i, care a scris frumosul eseu Flacăra unei lumânări (Ed. Anastasia, 1994, în fidela traducere a Marinei Baconsky). Fără a fi o pledoarie explicit religioasă, întregul volum exprimă o evidentă gingășie transcendentă, pornind de la meditația în jurul unei firave flăcări de lumânare, „un foc umed”, așa cum îl numea Jean Wahl. Iar Bachelard completează metafora, în chip strălucit: „Reveriile în preajma unei fragile lumini de lumânare ne conduc spre tainițele familiarului. S-ar părea că există în noi anumite unghere umbrite, care nu suportă decât pâlpâirea unei lumini. Un suflet sensibil îndrăgește valorile fragile”.

Literatura care a avut ca punct de plecare religia este abundentă, iar Răsăritul a produs adevărate capodopere. Gândindu-mă acum doar la opera lui F. M. Dostoievski, îmi vine în minte modul cum și-a structurat opera beletristică, pornind de la câte o parabolă evanghelică. Astfel critica literară a observat că romanul Crimă și pedeapsă a avut ca punct de pornire „Învierea lui Lazăr”, asta privind destinul și devenirea personajului central Rodion Raskolnikov; capodopera Frații Karamazov s-a dezvoltat ideatic și metaforic de la pilda bobului de grâu; Idiotul a avut la origine pasajul din Matei 18:3 („Şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum prun­cii, nu veţi intra în Împărăţia ce­rurilor”), roman în care prințul Mâș­kin este ridiculizat de societatea în care viețuia, păstrându-și neatinsă candoarea ființei, curăția inimii - chiar și atunci când marea sa iubire, Nastasia Filippovna, a plecat cu rivalul său, Rogojin. De altfel, criticii o asemuiesc - ca stare de spirit, soiuri de ispite și situații de viață - pe Nastasia cu Maria Magdalena, cel mai cunoscut personaj evanghelic feminin, după Maica Domnului.

Și la noi, la români, există o adevărată pleiadă de scriitori și poeți care au stat în umbra Crucii. Unul dintre ei este Bartolomeu Valeriu Anania, memorabil arhiereu, fin traducător și scriitor de vigoare. El are una dintre cele mai frumoase și gingașe poezii de dragoste dintre om și Dumnezeu, din câte s-au scris în limba română, numită Confessio:

„Doamne, tinde-Ţi patrafirul peste faţa mea de lut,

sufletu-mi neghiob şi slut

să-l albeşti cu tibişirul

când amurgu-şi toarce firul

peste-un pic de gând tăcut.”

Multe se mai pot scrie despre... scriitori și arta lor, dar cel mai bun îndemn tot acesta rămâne: citiți-i! Citiți-i pe rupte, oriunde, oricând, dar nu oricum. Ci cu evlavia pe care o datorăm locuirii harului lui Dumnezeu în aceste suflete adesea chinuite, adesea rourate de „tenebrele luminoase” pe care doar sfinții le mai văd!