Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Timp de toamnă și pe cer

Timp de toamnă și pe cer

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 22 Sep, 2020

Am trecut de mijlocul lui Răpciune și iată-ne ajunși la ziua de 22 septembrie, la echinocțiu, care pece­tluiește sfârșitul verii astronomice și începutul sezonului de toamnă în emisfera nordică. Este momentul când ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, când soarele străbate ecuatorul ceresc și trece din emisfera nordică în cea sudică. Etimologia „echinocțiului” ne lămurește și mai deplin conformitatea pomenită: cuvântul derivă din francezul „équinoxe”, la rândul lui provenit din latinescul „aequinoctium”, format din „aequus” (egal) şi „nox”/„noctis” (noapte).

Da, e toamnă, acest suav andante, prevestitor al mirificului adagio al iernii! Măgurile vecinice ale Vovideniei nu întârzie a da semn că, într-adevăr, frunzișul codrului, cândva de un buratic sclipitor, acum stă dogorit de soarele încă fierbinte de septembrie, îmbrăcându-se în straie ruginii, zugrăvind un verosimil peisaj autumnal, plin de farmec moldovenesc.

Tainicele sihăstrii ale împrejurimilor schitului sunt tulburate de boncăluitul cerbilor, o anuală arie ce-i transformă în neaoși regi ai pădurilor noastre, strășnicia sunetelor acestora amintindu-ne parcă de Simfonia fantastică a lui Berlioz. În zori de zi, spectacolul tomnatic continuă: pâclele de un străveziu ca de argint se ridică pe zimții codrului, care de jur împrejur se înalță semeți până la streașina cerului. Cârduri de păsări, adunate în impresionante coruri, „exersează” asiduu pentru îndelungatul zbor ce au a-l săvârși, vestindu-ne, odinioară, prin venirea lor, primăvara, iar acum, prin a lor purcedere către însorite zări, sosirea molcumei toamne.

Vrând, nevrând, spectacolul oferit an de an de toamna ce se așterne agale pe cărările vieții ne amintește de perindarea vremii, de călătoria noastră către Patria cerească, de prefacerile din propria existență, după spusele proverbului latin „tempora mutantur et nos mutamur in illis” - timpurile se schimbă și noi ne schimbăm în ele. Timpul l-a fascinat, dar l-a și înfricoșat pe om permanent: l-a măsurat, a încercat să-l ademenească să treacă mai încet, ba chiar uneori l-a divinizat. Grecii antici, bunăoară, cinsteau două zeități „responsabile” de curgerea timpului, stabilind două concepte diferite despre acesta: zeul Chronos, atunci când se refereau la timpul secvențial, fizic, dar și zeița Kairos, ce desemna oportunitatea, adică timpul calitativ, clipa privilegiată a împlinirii personale.

Nu doar grecii, ci mai toate popoarele și majoritatea religiilor lumii s-au arătat dintotdeauna preocupate de timp și de măsurarea lui. Înțelepții însoritei Elade și-au ales ca punct de reper anul 776 înainte de Hristos, când au luat ființă jocurile olimpice. De aceea în istoria lor se vorbește chiar de o eră olimpică. Romanii foloseau o altă „eră”, legată de anul temeluirii Romei, dată fixată în anul 753 înainte de întruparea și nașterea Mântuitorului Hristos din Fecioara Maria (ab urbe condita). Musulmanii cunoșteau în trecut era mahomedană, cu debutul la 16 iulie 622 după Hristos, dată ce le amintea de fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina.

Nici creștinii nu au stat locului, ci au măsurat, la rândul lor, curgerea veacurilor: la începuturile creștinismului s-a folosit era constantinopolitană sau bizantină, care număra anii de la facerea lumii, calculându-se că de la începuturile lumii până la venirea Răscumpărătorului trecuseră 5.508 ani. Fideli vechii rânduieli, vreme îndelungată, românii au adoptat această măsurare a timpului. De exemplu Sfântul Ștefan cel Mare a scris în pisania măreței sale ctitorii de la Neamț: „Io Ștefan Voievod a binevoit, a început și a zidit acest hram pentru rugăciunea sa și a Doamnei sale Maria și a fiului său Bogdan și a celorlalți fii ai săi și s-a sfârșit în anul 7005”. Scăzând din cifra aflată în textul pisaniei cei 5.508 ani din era bizantină, aflăm anul finalizării construc­ției bisericii Mănăstirii Neamț, 1497, de la nașterea lui Hristos.

Să nu încheiem vorba despre timp și măsurarea lui fără a aminti de inspirata inițiativă a Sfântului Dionisie Exiguul, confratele nostru din Dobrogea, trăitor în veacurile 5-6; prin viața și activitatea sa, el a înscris o pagină însemnată în istoria Bisericii, marcând cultura universală prin noutatea introducerii numărării anilor de la Nașterea lui Hristos și punând astfel bazele erei creștine. Recunoscut ca un erudit și un excelent teolog, prin anul 526, Sfântul Dionisie a primit ascultare să clarifice și să pună de acord diferențele calculării datelor pascale romane și alexandrine. Dacă până la el numărarea anilor se făcea luând ca reper întemeierea cetății Romei sau domnia unor împărați romani, Sfântul Dionisie a venit cu o noutate: numărarea anilor să înceapă de la Nașterea lui Iisus Hristos. Deoarece nici un alt gânditor creștin de dinaintea sau din timpul cuviosului dobrogean nu a emis această ipoteză de lucru, Sfântul Dionisie rămâne în istoria umanității drept cel care a pus bazele calculului erei creștine, prin care Mântuitorul lumii devine și Domn al istoriei.

Așadar, e toamnă și pe cer! Zilele oftează adânc sub călcâiele timpului ce se deapănă neînduplecat, iar noi am adăugat încă o vară vieții noastre, dorindu-ne ca toamna de acum și cele ce vor urma să ne fie chibzuite popasuri în pelerinajul către cer, potrivit legilor eterne care ne călăuzesc.