Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Ţinerea de minte a răului

Ţinerea de minte a răului

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Paul Siladi - 24 Mar, 2015

Sfântul Ioan Scărarul a fost un foarte bun cunoscător al complicatelor, iar uneori contorsionatelor stări sufleteşti pe care le încearcă omul. Această pricepere se vede în tratatul său ascetic, „Scara“, care depăşeşte în fineţe, profunzime şi realism scrierile moraliştilor francezi, spune părintele Stăniloae.

Undeva pe la jumătatea drumului dintre păcatele brute, grosiere, animalice şi păcatele fine, care afectează pe cei înaintaţi duhovniceşte se găseşte ceva ce s-ar putea integra în ambele sfere. E ceea ce numim astăzi ranchiună, iar Părinţii numeau ţinerea de minte a răului. Despre această patimă, Ioan Scărarul vorbeşte în capitolul 9. Fineţea psihologică, talentul literar şi subţirimea duhovnicească se văd cu uşurinţă într-un scurt paragraf în care Ioan Scărarul defineşte ţinerea de minte a răului printr-o serie de sintagme foarte inspirate, care ne vor face să înţelegem cât de mare este pericolul pe care îl reprezintă pentru suflet.

Ţinerea de minte a răului se naşte din mânie sau, după cum zice autorul nostru, este „fiică a nepriceputei mânii“. Dar, mai mult decât atât, ea reprezintă „urârea dreptăţii“. Câtă vreme ţinem minte răul care ni s-a făcut, nu facem altceva decât să perpetuăm nedreptatea; astfel irosim virtuţile, dobândite altminteri cu mare luptă şi greutate.

Ţinerea de minte a răului este suferinţă provocată sieşi, automutilare sufletească. Sfântul Ioan Scărarul zice că este „veninul sufletului“, adică îţi otrăveşte, îţi amărăşte interiorul, până acolo încât, ca orice venin, ajunge să te ucidă. Dar ţinerea de minte a răului este şi „viermele minţii“. Viermele roade fără încetare, la fel cum în minte lucrează fără pauză gândul răzbunării sau, dacă nu, amintirea răului suferit. Mintea ajunge să se hrănească din aceste gânduri toxice.

Ţinerea de minte a răului, spune mai departe Sfântul Ioan Scărarul, este „ruşinea rugăciunii“. Când nu iertăm, ne arătăm mincinoşi, duplicitari - cerem Domnului ceea ce noi înşine nu dăruim aproapelui („ne iartă nouă greşelile, precum şi noi iertăm“). În final ţinerea de minte a răului duce la imposibilitatea iubirii, sau la îndepărtarea de la noi a iubirii, la „înstrăinarea“ ei.

Ranchiuna este „un piron înfipt în suflet“, o „simţire neplăcută, iubită ca o dulceaţă a amărăciunii“. Exprimarea oximoronică este cea mai potrivită pentru a descrie cum este percepută în suflet amintirea răului. Pe de o parte e durere, pe de altă parte e o anumită plăcere care se naşte din justificare, îndreptăţire sau chiar din dorinţa de răzbunare.

Dacă în general păcatele au un caracter punctual - se petrec o dată, după care încetează, cel puţin o vreme -, ţinerea minte a răului, ranchiuna, are caracter durativ, se întinde în timp şi te erodează lăuntric. De aceea Sfântul Ioan Scărarul spune că este „un păcat neîncetat, o neadormită fărădelege, o răutate de fiecare zi“.

Primul pas către vindecare este rugăciunea pentru vrăjmaşi, de la care trebuie să începem, după cum învaţă avva Zenon din Patericul egiptean. Când te rogi pentru cel care te-a supărat,  ai făcut un pas mare către vindecare, însă nu ai ajuns la capătul drumului. Sfântul Ioan Scărarul spune că vei şti că te-ai vindecat „nu când te vei ruga pentru cel care te-a supărat, nici când îl vei răsplăti cu daruri, nici când îl vei aduce la masă, ci când, aflând că a căzut într-o nenorocire sufletească sau trupească, vei suferi şi vei plânge ca pentru tine însuţi“.

Să suferi pentru cel care te-a nedreptăţit şi te-a rănit, ca pentru tine însuţi, înseamnă să fii deja asemenea Domnului Care S-a dat pe Sine morţii din iubire de oameni. Atunci abia sufletul s-a vindecat cu totul de ţinerea de minte a răului.