Tortura prin speranță

În „Jurnalul fericirii (Manuscrisul de la Rohia)”, N. Steinhardt citează în trecere o carte cel puțin curioasă, „Tortura prin speranță”, a autorului francez de secol XIX Auguste de Villiers de L’Isle-Adam. E o povestire scurtă, a cărei acți­une se petrece în beciurile Inchi­ziției. Unui condamnat la arderea pe rug îi este creată iluzia că ar putea scăpa. Inima îi este supusă la mari tensiuni de fiecare dată când, furișându-se pe coridoarele întunecate ale închisorii, trece ignorat pe lângă temniceri. Aceștia, cu privirea goală, se uită parcă prin el și nu îl văd. În cele din urmă sfârșește în brațele inchizitorului și înțelege că totul nu fusese decât o perfidă tortură, tortura prin speranță, pusă la cale în detaliu de cei care îl întem­nițaseră.

Nădejdea este una dintre vir­tuțile teologice, alături de credin­ță și de dragoste. Și totuși, spe­ran­ța poate cunoaște pervertiri ori manipulări care o transformă din motor al vieții în sursă a unei suferințe prelungite, ca o moarte lungă și dureroasă. Nu trebuie să fii victima unei perfide orches­trații, ca aceea pusă pe seama Inchiziției de Villiers de L’Isle- Adam, pentru ca nădejdea să fie ghimpele ce provoacă o agonizan­tă durere. Este de-ajuns să nu înțelegi nădejdea în maniera în care o trăiau Părinții Bisericii, mai ales înțelepții bătrâni ai deșertului.

„Vechii sfinți ai Bisericii își trăiau viața fără să și-o planifice”, este cuvântul duhovnicesc al unui monah contemporan pentru un tânăr depresiv. Să trăiești fără să îți planifici viața înseamnă, în cele din urmă, să trăiești cu nădejdea în Dumnezeu. Dar speranța aceas­ta nu este niciodată un plan bine definit. Planurile ne așază într-o zonă a potențialului închis. Un proiect de viață rigid nu lasă loc Domnului și proniei Sale. De aceea nădejdea că ni se vor împlini planurile așa cum le-am alcătuit noi, cu încăpățânare și consec­vență, înseamnă că Îl refuzăm pe Dumnezeu în viața noastră. Îl transformăm într-o anexă a dorințelor noastre minore, pentru care suntem dispuși să dăm la schimb puțină moralitate și respectarea unor norme. Dar aceasta nu este nădejde. Mai degrabă, încrâncenarea în urmărirea voii proprii este un act de necredință și sursă a nefericirii sau a revoltei. Este refuzul darurilor lui Dumnezeu în favoarea micilor iluzii omenești ca bunăstarea, tihna ori stabilitatea.

Nădejdea despre care știm că este o virtute teologică este o nădejde fără obiect bine conturat. Este speranța în mila lui Dumnezeu și încrederea în dragostea Lui înțeleaptă, care merge dincolo de orice proiecții posibile. Speranța autentică țintește doar către Dumnezeu, Care ne cunoaș­te cel mai bine nevoile și Care dăruiește atât cât avem noi disponibilitatea să primim. Orice alt fel de speranță este goană după vânt, vânătoare de iluzii și izvor de suferință. Ea este cu atât mai periculoasă cu cât este confundată cu virtutea teologică a nădejdii. De aceea, în inima spiritualității isihaste se află rugăciunea lui Iisus, în care un singur lucru este cerut constant: revărsarea peste noi a milei lui Dumnezeu și, de aici, a mângâierii Duhului Sfânt.