Trei zile sunt de ajuns

Timpul, la fel ca și spa­țiul, este mediul în care se petrece întreaga noastră existență și de care nu putem face abstracție. Pur și simplu nu putem face abstracție de aceste categorii. Și în plus suntem obișnuiți că totul are un preț, gândim juridic ori cantitativ. Dumnezeu scapă însă mereu acestor încercări de cuprindere și, implicit, de limitare. Adesea măsura Domnului sunt intensitatea și curăția, pentru El ­înaintea Căruia „o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi”.

Din interiorul unei gândiri juridice și psihologizante vine și întrebarea unui frate către avva Pimen: „«Am făcut un păcat mare și vreau să mă pocăiesc trei ani». Bătrânul îi zice: «E mult». Cei care erau de față zic: «Patruzeci de zile?» El răspunde: «E mult» și continuă: «Eu spun că, dacă omul se pocăiește din toată inima și nu mai continuă să facă păcate, Dumnezeu îl iartă și în trei zile»”.

Nedumerirea fratelui vine să sublinieze ceva esențial pentru dinamica vieții duhovnicești: Dumnezeu și chiar oamenii devin apărătorii celui care se osândește pe sine. Fratele care păcătuise caută iertarea Domnului. În inima sa știe că păcatul îl rupsese de Dumnezeu, de aceea se pocăiește și e gata să o facă pentru multă vreme. Se știe nevrednic și nu vrea să forțeze iertarea, se lasă cu totul în seama purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cu cât omul se osândește mai mult și se simte mai nevrednic de harul lui Dumnezeu, cu atât Domnul Însuși devine apărătorul lui. Iar în unele cazuri chiar și oamenii se solidarizează cu cel care se socotește vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu. De această dată aliatul pentru îndreptățirea celui care se osândește este avva Pimen, care înțelege că Domnul este mereu gata să ierte, indiferent de termene și soroace. Însă, putem desprinde din cuvântul avvei Pimen că iertarea depinde și de noi, în bună măsură. Nu timpul este cel care determină iertarea, ci dispo­ziția inimii. Iertarea vine în urma pocăinței sincere și intense, manifestată în îndepărtarea de păcat. Pocăința, așa cum o înțeleg părin­ții, nu este doar părerea de rău pentru un trecut viciat, ci este efortul constant de îndreptare a prezentului.

Pocăința este în mod esențial deschidere înspre viitor. Schimbare necontenită, născută din dragostea de Dumnezeu și dorința de apropiere de El. Trecutul te apasă, te condamnă, dar dacă primești gândul acesta și te osândești tu în inima ta, nu mai ai motive să te temi nici de trecut și nici de inima care te osândește, pentru că Domnul Însuși devine apărătorul tău.