Triodul - timp al trezviei, al privegherii și al nădejdii

Triodul este o perioadă de desăvârşire spirituală a anului bisericesc, dar, mai presus de toate, o adevărată școală a inimii. În acest răstimp al trăirii contemplative, Bise­rica ne poartă cu blândețe prin cele mai frumoase lecturi ale Sfintei Scripturi, prin rugăciuni adânci și cântări pline de simțăminte, prin rânduieli de pocăință care nu apasă, ci luminează.

Este timpul în care suntem chemați să coborâm mintea în inimă și să urcăm, fie și cu un singur pas, pe drumul care ne apropie de bucuria Învierii. Nu este un răstimp al tristeții, ci al trezviei și al nădejdii; nu este un ceas al deznădejdii, ci un timp al metanoiei, al schimbării minții și al întoarcerii către locul de unde am fost izgoniți din pricina păcatului.

Triodul bate cu discreție, dar stăruitor, la ușa sufletului fiecăruia dintre noi. Ne îndeamnă să nu risipim acest timp scurt al existenței cu lucruri nefolositoare și fără rod. Dacă adeseori rămânem indiferenți sau ne îndepărtăm de frumusețea credinței și de trăirea ei, această perioadă ne cheamă din nou la urcuș.

În cântările sale, Biserica ne pune înainte chipul vameșului care se smerește şi al fiului risipitor care se întoarce, al omului care își recu­noaște căderea și imploră mila lui Dumnezeu. Rugăciunea ce devine refren al inimii - „Ușile pocăin­ței des­chide-mi mie, Dătătorule de viață” - dă glas suspinului care se transformă în căutare și dorință neîncetată după lumină.

Triodul a debutat cu o lecție adâncă despre smerenie și mândrie, cu vameșul smerit și fariseul care își enumeră faptele bune cu autosu­ficiență. Ascultând cuvintele pildei Mântuitorului, fiecare dintre noi ne întrebăm ce tipologie urmăm în viețuirea noastră de zi cu zi. Răspunsul Bisericii este limpede: calea vieții trece prin smerenie. Smerenia este, așa cum spun Părinții, haina dumnezeirii; iar cel care o poartă nu se pră­bu­șește. Ea este recunoaș­terea măsurii noastre adeseori fragile și limitate și încredințarea deplină în milostivirea fără hotar a lui Dumnezeu. Din această conștiin­ță se naște strigătul: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, care devine respirația inimii în timpul Triodului.

Efortul ascetic al postului este prezentat în această perioadă ca însoțitor al trezviei, lucrător al în­țelepciunii și învățător al tăcerii. Nu este un simplu exercițiu alimentar, ci o lucrare a întregii fiin­țe. De aceea suntem îndemnați: „postind, fraților, trupește să postim și sufle­tește”. Adevăratul post se extinde asupra tuturor cuvintelor, judecă­ților, gândurilor și mișcărilor ascunse ale inimii. El devine un drum al curățirii lăuntrice, o eliberare de poverile nevăzute care ne apasă sufletul.

Un loc aparte îl ocupă plânsul duhovnicesc, uneori uitat în graba vieții noastre cotidiene. Triodul ne amin­tește că există o lacrimă care nu este semn de slăbiciune, ci de vindecare. Este lacrima care spală chipul lui Dumnezeu din om și îl redescoperă în strălucirea lui dintâi. Dorința după această lacrimă se transformă în rugăciune: „Dă-mi mie izvor de lacrimi, ca să spăl întinăciunea inimii mele”. Iar cutremurătoarea întrebare: „Unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei netrebnice?” devine începutul unei adevărate convertiri.

În această lumină, Triodul ne pune înainte exemple de mare profunzime: răbdarea lui Iov, asceza Cuviosului Ioan Scărarul, pocăința unei femei căzute care s-a înfrățit cu pus­tiul Iordanului, taina luării Crucii și jertfa iubirii supreme. Toate converg spre aceeași învăță­tură: cel ce fuge de Cruce pierde și Învierea. Dar cel care îmbrăți­șea­ză Crucea cu nădejde descoperă, mai devreme sau mai târziu, lumina Învierii.

Astfel, Triodul se arată ca un timp al rugăciunii adânci și al regăsirii de sine. Acum redescoperim cele mai frumoase și mai tainice învățături ale Bisericii, cele care ne vorbesc despre plânsul ce se întoarce la Dumnezeu și despre nădejdea că fiecare suspin va primi răspuns de la Singurul Cunoscător al inimilor. Acest timp scurt, desprins din veșnicie, ne cheamă să devenim, puțin câte puțin, oameni ai Luminii.

În perioada de început a Triodului întâlnim câteva modele vii de pocăință, adevărate icoane ale inimii care se trezește. Întâiul dintre ele este vameșul, omul care nu îndrăznea să-și ridice ochii către cer, dar care, mai întâi de toate, își înălțase inima către Dumnezeu. Această tainică mișcare lăuntrică ne descoperă o lecție esențială: atitudinea inimii este temelia întregii vieți duhovni­cești. Inima trebuie orientată neîncetat spre Dumnezeu, căci de acolo izvorăsc adevărata rugăciune, adevărata schimbare și adevărata pace.

Rugăciunea își pierde lumina atunci când se întoarce împotriva aproapelui și se transformă în judecată. Gesturile exterioare, oricât de corecte ar fi, rămân goale dacă nu sunt însuflețite de inimă. Adevărata rugăciune începe din adâncul ființei, din locul unde omul își vede neputința și o așază în fața milostivirii lui Dumnezeu. De aceea ni se spune că acolo unde sălă­șlu­iește smerenia, judecata este alungată; iar unde stăruie judecata, harul nu mai poate rămâne. Este o lege tainică a vieții duhovnicești: smerenia păstrează harul, iar mândria îl alungă.

În aceeași lumină, ni se arată că omul care se crede drept şi își vede doar faptele bune, dar nu-și vede păcatele, este mai departe de Dumnezeu decât păcătosul care se po­că­iește. Aceste cuvinte aspre, dar vindecătoare, reașază scara valorilor noastre lăuntrice. Virtuțile lipsite de lacrimi, de zdrobire și de conștiin­ța propriei neputințe pot deveni chiar obstacol pe calea mântuirii. Fără lacrimă, fără inimă frântă, fapta bună riscă să se transforme în prilej de mândrie.

Triodul ne așază înainte întoarcerea fiului risipitor. Tatăl nu îi cercetează păcatul, nu îl umilește, nu îl întreabă unde și-a irosit averea, ci îi vindecă rana prin îmbră­țișare. Dumnezeu nu contabilizează greșe­lile celui ce se întoarce, ci îi acoperă lipsurile cu iubire. Fiecare dintre noi este, într-un fel sau altul, un fiu risipitor care a părăsit casa Tatălui pentru plăcerile și amăgirile lumii. Întoarcerea nu este doar un gest fizic, ci mai ales o lucrare a minții care se smulge din risipirea în cele de jos și se adună în sine, pentru a se înălța spre Dumnezeu.

Iubirea Tatălui este însă mai grabnică decât pocăința noastră. El aleargă înaintea fiului, ca să arate că dorul Său după om este mai mare decât dorul omului după El. Cel ce se întoarce cu adevărat la Dumnezeu nu Îl găsește stând departe, ci venind în întâmpinarea lui, cu brațele deschise. Aceasta este taina cea mare a Triodului: Dumnezeu nu așteaptă de la distanță, ci Se grăbește să vindece, să ridice, să mângâie.

Astfel, Triodul ne descoperă un drum uitat, prea puțin frecventat în zgomotul și graba lumii de astăzi. Nu este un drum larg și comod, ci o cărare smerită, uneori greu de zărit, care vorbește despre lacrimi, despre întoarcere, despre tăcere și despre iubirea de Dumnezeu. Este drumul inimii care se frânge și se vindecă în același timp.

Cuvintele imnurilor acestei perioade au o frumusețe greu de egalat, dar și greu de pătruns fără ajutorul harului Sfântului Duh.

Cerem lui Dumnezeu să ne fie Că­lăuză pe acest drum, să ne fereas­că de calea cea largă și de obișnuin­țele care ne-au învățat să trăim superficial, și să ne dăruiască puterea de a merge, pas cu pas, pe cărarea sme­reniei care duce către El.