Trupesc sau duhovnicesc?

În apoftegmele rămase de la părinții pustiei, tensiunea între trup și duh, între ceea ce este material și ceea ce este spiritual apare puternic accentuată. Se merge până acolo, încât la o lectură neatentă am putea ajunge la concluzia că asceza practicată în deșert viza uciderea trupului pentru a putea elibera duhul, ca în doctrinele gnostice. Părinții însă nu gândesc în termeni antagonici, pentru ei nu este vorba de o alegere radicală între spirit și corp, ci este vorba doar de o bună ierarhizare a lor, care să instituie echilibru în mijlocul acestei tensiuni.

Avva Matoes își amintește de un gând pe care Avva Pafnutie îl spune unor bătrâni care îi cer un cuvânt. Prima dată ascetul îi întreabă pe cei aflați în căutare ce fel de cuvânt vor, unul trupesc sau unul duhovnicesc. De fapt, Pafnutie le cere, odată cu întrebarea asta, să se diagnosticheze și să își afirme disponibilitatea. Altfel spus, pustnicul îi întreabă ce fel de sfat puteți îndeplini, cât de grea sarcină vă puteți asuma. Vrea să vadă cât de mult sunt în stare să riște pentru a îndeplini poruncile Domnului.

Cuvântul trupesc nu ar fi fost nici acela un cuvânt de lepădat, un sfat rău, a cărui îndeplinire ar fi fost nefolositoare, pentru că cei desăvârșiți spun ceea ce le dă lor Duhul, cum lămurește Sfântul Siluan Athonitul. Dar cuvântul trupesc nu ar fi împins limitele lor atât de departe, nu ar fi fost un cuvânt care să îi arunce în brațele Domnului cu atâta putere cum o face un cuvânt duhovnicesc. Cuvântul trupesc ar fi ținut mai mult seama de neputințele lor, decât de chemarea lor ultimă.

Pentru că bătrânii se învoiesc să primească un cuvânt duhovnicesc, Avva Pafnutie le spune: „Mergeți și iubiți chinul mai mult decât odihna, disprețul mai mult decât lauda și dăruiți mai mult decât să luați”. Sfatul avvei nu condamnă odihna, lauda și nu îți interzice să primești milostivirea celorlalți. Toate astea sunt legitime, și oamenii au nevoie de ele. Perspectiva duhovnicească vine să așeze totul într-o bună ierarhie. De odihnă avem nevoie, dar nu trebuie căutată cu orice preț. Efortul, nevoința, sforțarea ne fac bine, de aceea trebuie să prevaleze. Nu trebuie să ne menajăm de frica dificultăților, dimpotrivă, cu cât te cruți mai puțin pe tine însuți, cu atât Domnul Se va milostivi să îți aducă odihnă.

Lauda nu este în mod necesar rea, uneori, în clipe de neagră deznădejde, poate să fie chiar folositoare. Dar decât lauda este mai bun pentru suflet disprețul, care întărește smerenia și taie rapid aripile mândriei și ale părerii de sine.

Nu e nimic rău în a primi darurile celorlalți. Avem nevoie unii de alții, iar dragostea și atenția noastră se manifestă predilect prin daruri, care sunt forme de atenție materializată, întrupată. Dar mai mult decât a primi, ni se cere să dăruim. Binele nostru să covârșească nu doar răul pe care l-am putea face din slăbiciune sau din neputință, dar chiar și nevoia noastră de bine din partea celorlalți. În felul acesta se instaurează o atitudine activă față de bine, singura care poate contribui definitiv la înfrângerea răului din lume.