Un drum al urmelor

Am simţit dintru început, privind pictura lui Dimitrie Gavrilean, că aceasta e ieşită din ambianţa fabuloasă a Nordului nostru aproape mitizat. Ceva te îndrepta cu gândul într-acolo. Nu, nu îţi era dat să te afli înaintea unei fresce asemănătoare celor aflate pe pereţii bisericilor  mănăstireşti sau de sat din Bucovina. Ochii lunecau peste pânze adesea de dimensiuni mari. Culorile se aşterneau pe acestea cu o pensulaţie  mai vârtoasă, nu mată, una a transparenţelor şi desenului filigranat. Atmosfera, succesiunea scenelor, suişul spre cer, ţesătura aceea de pânzet a suprafeţelor, întinderile translucide de culoare evocau spontan frescele împodobitoare ale pereţilor de ctitorie. Asocierea a fost acreditată, cu autoritatea-i bine cunoscută, de Petru Comarnescu, admirator entuziast, când ceva îi mergea la inimă, al picturii lui Dimitrie Gavrilean. Spusele lui cântăreau greu, deoarece veneau din partea celui care atrăsese atenţia asupra minunăţiilor frescarilor noştri şi adusese sub ochii străinătăţii comorile ascunse vederii la începuturile regimului comunist. Criticul, de cum i-au căzut ochii pe lucrările lui Gavrilean, şi-a dat seama dintr-o privire că pictorul ieşise din mantaua acelor  fericiţi înaintaşi. Îl găsea cu plăcere afin cu meşterii cei neştiuţi ai zugrăvelilor fără pereche. Comarnescu n-a negat influenţa filonului flamand în pictura celui născut în ţinuturile Voroneţului, dar a pus-o pe seama sincronismului unor abordări similare în epocă, înrudite în unele privinţe, dar autonome în esenţa lor.

Când am purces în anii ’90 ai veacului trecut la realizarea unui film documentar de televiziune consacrat lui Dimitrie Gavrilean, mărturisirile artistului, încredinţate  în locurile de baştină ale meşterului, mi-au întărit credinţa că filiaţia există şi are întemeiere. Începuturile formaţiei artistului, cum el  însuşi o spune, n-au stat sub semnul picturii. La liceu era atras de matematică. Schimbarea de direcţie s-a produs mai târziu şi a avut loc mai degrabă sub puterea unui miracol. Dumnezeu, Dăruitorul talanţilor harului, potrivit destăinuirilor din deschiderea filmului, a sortit ca Dimitrie să auză chemarea picturii la Voroneţ, nu departe de casa părintească de la Humor. Umbla într-acolo pe la neamurile lui şi într-o zi a descoperit uimit minunăţiile de pe pereţii bătrânei biserici voievodale. Din acea clipă, pentru adolescentul ce era s-a închis un drum şi s-a croit un altul, cel către luminişurile vrăjite ale artei. Tot atunci s-a întâmplat ca la Humor să vină cel care a fost numit reporterul picturii româneşti, baronul Löwendal, figură cu adevărat de poveste, care l-a fascinat pur şi simplu pe adolescentul cu obârşii modeste de târgoveţ. Nobilul meşter l-a cucerit pe tânărul Dimitrie prin arta lui de a împărăţi în regatul artei. Ajunsese un fel de învăţăcel la curţile dorului. Îi dădea la mână meşterului culori, ducea la subsuoară şasiuri, şevaletul, cutiile cu vopsele, şi mai ales stătea la pândă ca la o vânătoare, grijuliu să nu-i scape cumva prada. Dimitrie, veritabil ucenic vrăjitor, fura meşteşugul cu ochii, mintea şi sufletul. Şcoalei acesteia i-a urmat, fericit, ucenicia la un meşter al meşterilor, Corneliu Baba. Gavrilean, deşi  preţuitor de adânc al maestrului său, nu şi-a cioplit chip să semene cu acesta. A sorbit din duhul profesorului, dar n-a fost lipsit de puterea de a se singulariza. S-a desprins din mantaua lui Baba. Dascălului, ca oricărui mare artist, îi displăceau profund copiştii. Din acea şcolire la magistru discipolul s-a încărcat cu elanurile mentorului, s-a îmbibat de gândirea acestuia privitoare la pictură şi s-a înrudit în spirit şi meşteşug. Şi-a construit drumul propriu printr-o osmoză între luxuriantele fresce moldoveneşti, cu fineţea lor filigranică şi universurile fantasmatice ale picturii flamande,  trecând şi înfruptându-se mereu din miturile româneşti. A dat la iveală astfel o viziune ce l-a individualizat în lumea picturii româneşti, cu o pecete a inconfundabilului şi recognoscibilităţii dintr-o ochire.

Chemarea Voroneţului nu s-a stins niciodată în fiinţa lui Dimitrie Gavrilean. Era un legat auroral ce se cerea împlinit negreşit. În paralel cu pictura de şevalet, aidoma înaintaşilor săi, Dimitrie Gavrilean a urcat pe schele să zugrăvească biserici. La Belle-Artele ieşene, unde a fost un prestigios dascăl, i-a învăţat pe tineri secretele picturii murale. A devenit astfel parte a renaşterii şi reîntemeierii unei tradiţii ce-a atins perfecţiunea în Bucovina izvoarelor şi a începuturilor sale zugrăviceşti.

Mi-am amintit de toate acestea acum când la Galeria Dana din Iaşi, la iniţiativa acestui Mecena al Iaşilor, minunatele plăsmuiri ale lui Dimitrie Gavrilean au fost din nou etalate spre desfătarea publicului ieşean, fidel preţuitor al artei sale. S-a întâmplat asta la un an de la marea sa trecere. Pictura celui care a plecat dintre noi prea devreme, doar la 70 de ani, a început cu succes examenul postumităţii, dovedindu-şi valoarea de tezaur şi de continuare în contemporaneitate a marii tradiţii bizantine a artelor frumoase româneşti.