Un Faust rusesc: Călugărul și dracul

Continuator al genului tragico­me­diei-pildă cu subiect duhovnicesc din Ostrovul lui Pavel Lunghin, filmul Călugărul și dracul (Monah i demon, Rusia, 2016), în regia apreciatului regizor și scenarist Nikolai Dostal, are un succes aproape la fel de răsunător, care promite să fie la fel de stabil. Pelicula a fost apreciată în mediile de specialitate din Rusia, dar mai ales de publicul larg, apropiat sau nu de Biserică, iubitor de film de artă ori de film de consum. Filmul a obținut în Rusia prestigioasele premii Vulturul de aur pentru cel mai bun scenariu (Yuri Arabov) și patru premii NIKA (pentru scenariu, pentru cel mai bun rol principal masculin: Timofei Tribunțev; pentru cel mai bun rol secundar masculin: Boris Kamorzin; și pentru regie de sunet: Maxim Belovolov).

Construit pe calapodul comediei satirice amplasate în mediu monahal, presărat cu percutante studii de caracter și cu miracole minore, tratate în cheie fantas­tic-peiorativă, pigmentat cu umor savuros, filmul pare, în prima sa jumătate, o pildă populară duhovnicească din familia Ivan Turbincă, în care omul simplu se ia la harță cu dracul, care nu e atât de negru, și îl biruie prin istețime, umor și bunătate. Cam atât ar fi fost suficient pentru un reușit film de gen, din seria pildelor creștine, pe care școala cinematografică rusă le produce cu succes în ultima vreme. Ar fi ieșit în acest caz un pilduitor film parohial, dar nu unul de festival, care să stârnească polemici și discuții teologal-filozofice, nici unul care să intre în istoria cinematografului.

Dar drama fantastico-religioasă realizată de Nikolai Dostal după scenariul lui Yuri Arabov are (ca și Ostrovul ori ca Primăvara este aproape de Vera Storojeva) toate aceste calități: un scena­riu-beton, o regie simpatetică și un joc actoricesc de mare virtuozitate și dăruire. Pornind de la complicitatea oarecum nevinovată, să spunem, pe care o are omul cu dracul în cultura populară răsăriteană, Yuri Arabov dezvoltă o teză teologică profundă și tulburătoare, abordată și în scenariul său la Faust-ul lui Sokurov. Este interogația asupra posibilității de umanizare și mântuire a îngerilor căzuți. Interogație dezvoltată nu prin speculații scolastice, ci dramaturgic, prin modelarea atentă a relației dintre personaje - călugărul ispitit Ivan și demonul ispititor pe nume Legiune -, relație dinamică, în care partenerii se intercondiționează psihologic reciproc și ambii evoluează.

Suntem în secolul XIX, pe vremea țarului Nikolai I. Tocmai scăpat dintr-un incendiu, călugărul Ivan bate la porțile unei mănăstiri. Este primit cu suspiciune. Ivan vor­bește în pilde, uneori sibilinice, care îi irită pe frați; îl pune zdravăn la încercare pe stareț când la spovedanie îi mărturisește că iubește toată făptura, inclusiv, ba mai ales pe demoni. Starețul însuși este vizitat de un demon cu înfățișare de episcop, care se transformă apoi în femeie. În loc de împărtășanie, Ivan primește canon să desfunde o fântână adâncă plină cu noroi, corvoadă de care se achită în timp-record, la fel ca și de alte munci grele la care este supus. Bănuind că nu e lucru curat cu el, obștea îl leagă de o plută și îi dă drumul pe un râu, dar pluta se întoarce la mal. Abia când Ivan e trimis într-o pădure deasă, primind canon să taie toți copacii bătrâni, se arată demonul care îl ajutase la toate corvezile. Ivan se roagă și mănâncă pesmeți, în timp ce dracul îl ispitește cu trufandale, îi îmbunătățește spațiul locativ și încearcă să-i intre în voie.

Discuțiile dintre cei doi sunt memorabile. „Nu vei putea străluci decât în urma luptei cu mine!”, îi spune Legiune; „Iar voi nu puteți fără noi!”, îi replică Ivan. Între cei doi e o relație veche, dracul urmărindu-și bine cunoscutul pact; nu îl obține cu amenințările, căci Ivan nu se teme de moarte, iar Dumnezeu îl păzește, stârnind o ploaie atunci când Legiune îl leagă pe Ivan, încercând să-i dea foc. Până la urmă Ivan acceptă să-i dea sufletul dacă dracul îl va duce în zbor la Ierusalim, să se închine la Mormântul Domnului. Condiția e incomodă, dar dracul e nevoit să accepte. Aici, Ivan îi ceartă pe vânzătorii de false relicve și le dărâmă tarabele, ca odinioară Iisus; este bătut crunt de aceștia, dar Legiune îl vindecă. În fața Sfântu­lui Mormânt, Ivan îl forțează pe Legiune să intre cu el („Dacă până acum am fost împreună, nu ne putem despărți acum!”) și iese de acolo cu dracul leșinat, aproape mort, în brațe. Legiune își pierde puterea de a face minuni și, pentru a se însănătoși, e sfătuit de Ivan să se roage. Rămași fără orice resursă, cei doi cerșesc pentru a se întoarce în Rusia; sunt arestați pentru vagabondaj și acuzați de toate crimele comise în oraș, pe care Ivan le ia cu seninătate asupra sa. În urma loviturilor de bici la care sunt pedepsiți, Ivan moare, spre disperarea sinceră a lui Legiune, care nu reușeșe nici să-i salveze trupul, nici să-i rețină sufletul.

În final, șchiopătând și jerpelit, la fel ca odinioară Ivan, Legiune bate la poarta aceleiași mănăstiri, unde parcă nimic nu s-a schimbat. I se deschide; starețul simte că l-ar cunoaște, dar nu știe de unde... „De ce trebuie să primim pe oricine?”, ripostează unul din frați. „Dacă nu noi, atunci cine?”, replică starețul.