Vămile văzduhului, între mit şi realitate

Nu de multă vreme a apărut în cinematografele din toată lumea filmul "Avatar". Lăsând la o parte detaliile care presupun apariţia unui film, am auzit sau am citit fiecare dintre noi prin canalele mass-media cum că foarte mulţi tineri au ales să se sinucidă după vizionarea filmului amintit. Rândurile de faţă nu-şi propun să fie o critică de film, o reclamă sau antireclamă pentru "Avatar". Ideea este că efectul unor astfel de filme este mult amplificat în vremurile noastre.

Tineri care nu au o educaţie creştină sănătoasă, care fug sistematic de Biserică şi de oamenii ei, se pierd în faţa calculatoarelor, neagă ideea de Dumnezeu sau o acceptă voalat, îşi creează o lume artificială, nu fac efortul de a distinge aşa cum ar trebui binele de rău, iar ideea de Rai şi iad ori este trecută la "şi altele", ori nu a existat niciodată. Cert este că, în momentul în care în faţa lor se derulează un film ca "Avatar", toţi vor să ajungă în Pandora, o lume ideală pentru ei. Sufletul lor tânjeşte după acea lume neatinsă de păcat, mai exact după Paradisul de care nu ştiu. Ne spunea Fericitul Augustin că sufletul este neliniştit până ce nu-şi află odihna în Cel care l-a creat, adică în Dumnezeu. Şi atunci omul care L-a uitat pe Dumnezeu, care caută Paradisul oriunde, numai acolo unde trebuie nu, cade în depresie şi, alimentat cu idei de genul celei de avatar, se sinucide tânjind după Pandora... Se înfiinţează forumuri unde temele de discuţie sunt de-a dreptul înspăimântătoare: "Cum să faci faţă depresiei cauzate de faptul că Pandora este o lume intangibilă" (Avatar Forums). "Nu mă pot gândi la nimic altceva decât la lucrurile care s-au întâmplat în film şi în lumea de acolo. Chiar m-am gândit să mă sinucid sperând că, dacă voi muri, voi ajunge într-o lume ca Pandora şi totul va fi ca în Avatar", scrie Mike. Alţii au scris că au plecat de la film cu o senzaţie profundă de dezgust faţă de rasa umană.

Paradis şi Pandora

Lucru dureros este că cei mai mulţi dintre aceştia se declară creştini. Ideea de Pronie dumnezeiasă a dispărut, la fel cea de Paradis şi de dobândirea acestuia. Pandora pare mai aproape şi calea de a realiza avatarul este sinuciderea. Nici vorbă de vieţuire creştină, de moarte în Hristos, de despărţirea sufletului de trup, de judecată particulară sau universală.

În aceste condiţii, este foarte greu să vorbeşti omului despre drumul pe care-l parcurge sufletul după moarte pentru a se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu. Iar în momentul în care se aduce în discuţie faptul că în ceasul morţii îngerii vin şi iau sufletul celui adormit şi străbat văzduhul pentru a-l duce la Dumnezeu (Lc 16, 22), situaţia expusă astfel devine pentru ei cel puţin hilară, pe când cea de avatar nu. Sintagma de vamă a văzduhului este cel puţin perimată, invenţie călugărească în opinia lor. E drept că şi în rândul creştinilor s-a exagerat deseori cu învăţătura despre vămile văzduhului, mai ales sub influenţa tradiţiilor populare.

Vorbind despre această călătorie a sufletului la ieşirea din trup, pentru a merge să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu şi să primească judecata, inevitabil vorbim despre noţiunea de vamă a văzduhului. Deşi sensul acestei expresii produce reacţii diverse, Sfinţii Părinţii ne-au creionat deseori o învăţătură inspirată de Duhul Sfânt şi pentru acest lucru. Remarca Sfântul Ioan Gură de Aur că, deşi puţine, textele Sfintei Scripturi cu referire la viaţa viitoare sunt suficiente pentru a ne pregăti pentru aceasta.

Ştim că sufletul este luat de îngeri după despărţirea lui de trup. Că este aşa ne-o spune chiar Mântuitorul Hristos, fără a se referi la momentul în care se întâmplă acest lucru: "Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost îngropat" (Lc 16, 22). "Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare", spunea Sfântul Apostol Pavel (Ef 6, 12-13; 2, 2; Tit 2, 8; In 12, 31; Ier 20, 9-10; Ps 7, 1-2).

Textele liturgice ne spun că mare "luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul. Către îngeri ridicându-şi ochii în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute" (Slujba înmormântării mirenilor).

"Explicaţii" moderne<>/b

Mulţi s-au grăbit să afirme că sufletul intră într-o letargie prelungită după ieşirea din trup şi abia la judecata universală se trezeşte pentru a fi judecat împreună cu trupul. Alţii au lansat diferite teorii legate de perioadele de pomenire ale celor trecuţi la Domnul. Aceştia îşi argumentează punctul de vedere spunând că soroacele de pomenire a celor adormiţi au fost promovate de către creştinii perioadei respective pentru a se apăra împotriva celor care puneau la îndoială slujbele de pomenire a morţilor. Iar învăţătura despre vămile văzduhului o leagă de procesul de îmbălsămare al egiptenilor, împrumutat de Iosif pe când era dregător în Egipt şi care dura patruzeci de zile.

Din nefericire, aceştia uită că tot ce facem pentru cei adormiţi ne-a fost transmis nouă chiar de Sfinţii Apostoli. Potrivit Sfintei Tradiţii, sufletul în primele trei zile după despărţirea de trup rămâne pe pământ. Ziua a treia devine foarte importantă pentru cel răposat. Este ziua în care sufletul este luat de îngeri şi dus la ceruri (Constituţiile Apostolice). Aşa se explică îndemnul consemnat în Constituţiile Apostolice de a se face a treia zi cântări şi rugăciuni pentru cel mort. La fel de adevărat este şi faptul că există controverse în ceea ce priveşte numărul de trei zile stabilit de Biserică pentru a săvârşi înmormântarea şi implicit a susţine că acesta este timpul în care are loc înălţarea sufletului la cer.

Scrierile Sfinţilor Părinţi nu amintesc un anumit număr de vămi ale văzduhului pe care trebuie să le treacă sufletul pentru a ajunge la Dumnezeu. Cert este că Sfinţii Părinţi vorbesc cu toţii de faptul că diavolii caută să prindă sufletul celui trecut la Domnul şi să-l împiedice să ajungă la Dumnezeu. Textele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi vorbesc în mod evident de faptul că "duhurile răutăţii sunt în văzduhuri" (Ef 6, 13). Iar când vorbim despre vamă a văzduhului, nu avem în vedere o vămuire fizică. De cele mai multe ori, Sfinţii Părinţi s-au folosit de imagini plastice, imagini rupte din sfera cotidianului pentru a sugera lucrurile mai puţin înţelese de noi. Toată această luptă a diavolilor pentru a cuceri sufletul care se duce, însoţit de îngeri, la ceruri, este un obstacol greu pe care trebuie să-l depăşească sufletul celui care tocmai a trecut la cele veşnice. Un argument pentru vechimea noţiunii de vamă a văzduhului sau pentru faptul că diavolul este numit vameş al văzduhului este acela că vameşul era persoana a cărei personalitate avea cel mai mult de suferit în primele secole creştine. Ştim că vameşul era asimilat cu răul, în virtutea meseriei sale de a strânge taxe chiar şi de la cetăţenii cei mai necăjiţi.

Îngerii, prietenii noştri

"Îngerii aşteaptă ca sufletele să iasă din legătura trupului, ca luându-le să le ducă la locul care le este sortit", ne spune Sfântul Grigore de Nyssa (Omilie la cei patruzeci de mucenici). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "la ieşirea din trup, sufletul, nevăzut de ochii cei trupeşti, este luat de îngeri" (Despre mângâiere în faţa morţii). Fiind pe patul de moarte, Sfânta Macrina se ruga ca Domnul să-i dea înger "de lumină care să mă călăuzească la loc de păşune, la apa odihnei, în sânul sfinţilor patriarhi" (Sfântul Grigore de Nyssa, Viaţa Sfintei Macrina). Faptul că ne rugăm aproape la fiecare slujbă pentru îndepărtarea demonilor de lângă noi în ceasul morţii este o realitate indiscutabilă în sânul Bisericii. Sfântul Eustratie, a cărui rugăciune a intrat în rânduiala Miezonopticii din sâmbete, se ruga: "S-a tulburat sufletul meu şi dureros îi este să iasă din acest ticălos şi spurcat trup al meu. Ca nu cândva vicleanul sfat al celui potrivnic să-l întâmpine şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele cele făcute de mine cu neştiinţa şi cu ştiinţa în viaţa aceasta, milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l ia îngerii Tăi cei străluciţi şi luminaţi". Apoi, la fiecare rugăciune de seară, anticipând frica de întunericul iadului, ne rugăm, la slujba Pavercerniţei Mari sau în cadrul rugăciunii individuale de seară, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: "în vremea ieşirii mele, ticălosul meu suflet păzindu-l şi întunecatele chipuri ale viclenilor diavoli departe de acesta izgonindu-le". Arătându-ne cele ce se întâmplă în ceasul morţii, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: "În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălaşurile văzduhului. Dacă atunci când călătorim într-o ţară străină sau într-un oraş necunoscut, avem nevoie de o călăuză, cu atât mai mult avem nevoie de călăuze şi de ajutoare care să ne îndrume în cealaltă lume, nevăzută, printre stăpâniile şi puterile şi stăpânitorii lumii din sălaşurile văzduhului, care sunt numiţi prigonitori şi strângători de dajdii şi vameşi" (Omilia despre răbdare şi recunoştinţă). Sfântul Macarie ne spunea că "după cum vameşii, stând la strâmtorile drumurilor, opresc pe călători şi-i scutură de bani, tot la fel şi demonii pândesc sufletele şi le opresc atunci când ies din trup; şi când acestea ies din trup, dacă nu sunt curăţate cu desăvârşire, aceia nu le suferă să urce spre sălaşurile cereşti ca să ajungă la Domnul lor şi sunt aruncate jos de către demonii din aer" (Omilii duhovnicesti). Sfântul Atanasie cel Mare, istorisind viaţa Sfântului Antonie, zice că acesta "voind odată să mănânce şi ridicându-se să se roage în ceasul al nouălea s-a simţit pe sine răpit cu mintea. Şi acest lucru minunat, aflându-se aşa, s-a văzut pe sine ca ieşit în afară de sine şi călăuzit de multe fiinţe prin văzduh. Apoi nişte vrăjmaşi amarnici şi umiliţi stând în văzduh şi voind să-l împiedice să treacă. Dar fiinţele care-l călăuzeau, luptând împotriva acelora, aceia le cereau să li se dea voie să afle dacă Antonie nu le e supus lor prin ceva. Deci cerându-i aceia socoteală de păcatele lui, începând de la naşterea lui, cei ce-l conduceau pe Antonie îi împiedicară, spunând: păcatele lui de la naşterea lui le-a şters Domnul, iar de când s-a făcut monah şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, poate să dea socoteală... Atunci învinovăţindu-l ei, dar neputându-l dovedi ca vinovat, i s-a făcut calea slobodă şi neîmpiedicată" (Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie).

"Să înţelegem vămile în sens duhovnicesc"

În secolul al XIX-lea, mitropolitul Macarie al Moscovei ne atrăgea atenţia să nu trecem cu vederea învăţătura despre vămile văzduhului: "omul trebuie să-şi aducă aminte cu hotărâre ce a învăţat îngerul pe Sfântul Macarie al Alexandriei, când acesta începuse să-i povestească despre vămi: Socoteşte lucrurile pământeşti de aici ca pe cea mai împuţinată arătare a lucrurilor cereşti. Nu trebuie să înţelegem vămile în vreun chip material, ori să le cunoaştem prin simţuri, ci - pe cât ne stă nouă în putinţă - în sens duhovnicesc şi fără amănunte care, la feluriţi autori şi în felurite relatări ale Bisericii însăşi, sunt înfăţişate în chipuri diferite, deşi înţelesul vămilor este neschimbat, în esenţa ei" (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2).

Folosirea expresiei de vamă a văzduhului a stârnit şi va stârni reacţii contradictorii şi probabil că nici nu va fi luată în seamă de cei care se vor sinucide pentru a ajunge în Pandora. Ne rămâne nădejdea că Dumnezeu ne va lumina pe fiecare dintre noi şi ne vom îngriji aşa cum se cuvine pentru ceasul când se va cere sufletul de la noi.