Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Vederea păcatelor

Vederea păcatelor

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 11 Noi, 2014

„Cu adevărat, fiule, dacă mi s-ar îngădui să-mi văd păcatele, n-ar fi de-ajuns încă trei sau patru vieţi să mi le plâng.“ Aşa îi răspunde avva Dioscoros unui ucenic al său, care, după ce îl surprinde plângând în chilia sa, îi zice că nu are păcate şi, deci, nici motive pentru a plânge.

În pustia egipteană, intelectualii nu abundă. În general monahii sunt ţărani simpli, dar plini de înţelepciunea şi discernământul născut din asceza lor aspră, dar iubitoare. Dioscoros este însă şi el un intelectual, unul dintre fraţii lungi, cu o bună cultură teologică şi filosofică. Cu toate acestea, apoftegmele despre el nu îl surprind niciodată făcând speculaţie teologică. Apoftegma a doua ni-l arată pe Dioscoros evocat de avva Pimen, care e întrebat de un frate: „Mă frământă gândurile rele: mă ţin departe de păcatele mele şi mă fac să fiu atent la neajunsurile fratelui meu“. Astfel discuţia este centrată în jurul temei păcatului şi a importanţei pe care o are adecvata înţelegere a lui. Bătrânul Dioscoros a fost în acest sens un model de pocăinţă. Un om care a dobândit nu doar harul de a-şi vedea păcatele, dar care avea şi intuiţia grozăviei lucrării păcatului în lume. De aceea îi răspunde fratelui prin cuvintele citate mai devreme: dacă aş putea vedea lucrarea răului în toată amploarea lui, să plâng singur nu ar fi de ajuns.

În faţa unui asemenea cuvânt ca al avvei Dioscoros, înţelegerea moralist-legalistă a păcatului, ca o simplă încălcare a unor norme etice, îşi atinge limitele. Ezitările în plan etic nu pot genera drame care să merite atâta tânguire.

Arhimandritul Sofronie Saharov scrie: „Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci înstrăinarea de la vecinica Dumnezeiască viaţă, cea pentru care omul a fost făcut şi către care este chemat în chip firesc sau, altfel spus, prin însăşi firea sa“. Păcatul este aşadar o ruptură de sursa vieţii şi singura ratare majoră din viaţa unui om. Ruptura aceasta se produce în adâncul tainic al omului, dar consecinţele se revarsă asupra omului întreg. Mai mult decât atât, păcatul nu are conotaţii doar la nivel personal, ci „negreşit va ieşi în afara hotarelor vieţii sale individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri şi, prin urmare, se va răsfrânge asupra sorţii întregii lumi“. Fiecare păcat este, în definitiv, repetarea căderii primordiale, pentru că, la fel ca atunci, are efecte cosmice: „fiecare păcat, fie vădit, fie tăinuit, al fiecăruia dintre noi se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi“.

Pentru o înţelegere atât de pătrunzătoare cum este cea a arhimandritului Sofronie Saharov este nevoie de foarte multă fineţe duhovnicească. Omul „trupesc“ nu simte din cauza opacităţii sufletului său mişcările harului, care se împuţinează cu fiecare păcat săvârşit. Dar nu aşa a fost Sfântul Siluan Athonitul sau vechiul avvă Dioscoros, care a primit de la Dumnezeu darul de a-şi vedea păcatele proprii şi a căuta cu ardoare deplina iertare de la Domnul, care doar prin adâncă pocăinţă se primeşte. Iar iertarea aceasta nu este o simplă ispăşire a vinei, ci este o deplină revărsare a harului, care pentru Sfântul Siluan se traduce practic prin ura faţă de păcat şi nerepetarea lui.