Veteranii, eroii care nu trebuie uitați niciodată!

Veteranii (lat. veteranus) erau în vechime soldații Romei care, după ce serveau douăzeci de ani sub acvilele unităților militare, erau trecuți în rezervă cu onoruri. Ei deveneau cetățeni ai Romei, erau împroprietăriți și familia ce o aveau era recunoscută de legile Imperiului Roman. Descendenții lor în chip automat primeau cetățenia romană.

De cele mai multe ori această împroprietărire și „reașezare” se făceau în provinciile unde se producea de-mobilizarea și tot de cele mai multe ori acest lucru avea loc în zonele care intraseră mai curând în componența lumii stăpânite de Roma.

În fapt, acești veterani deveneau mai mult decât niște cetățeni onorabili. Ei reprezentau mai ales pe susținătorii și promotorii valorilor și legilor Romei. Ei extindeau și păzeau aceste valori în acele locuri care erau mai întâi ținta atacurilor barbare.

Este bine să ne aducem aminte că, într-o vreme în care locuitorii Romei și ai altor centre vechi ale lumii stăpânite de Roma își pierduseră orice fel de interes în cultivarea valorilor morale și civice care făcuseră posibil Imperiul Roman în primul rând, într-o vreme în care acei locuitori pomeniți luau în râs cuvinte și repere sacre, cum erau: patria, familia, cinstea, într-un timp în care aceste valori erau ridiculizate de către școlile de epicurei, cinici sau hedoniști, acei veterani stăteau la hotarele Imperiului mândri și gata să își dea viața, apărând valorile pomenite și însăși ideea de „Roma”.

Acești oameni simpli, proveniți din tot cuprinsul Imperiului, din nordul Africii și până în Asia, de la Rin până în Britania, sunt cei care au întemeiat așezări și familii, au zidit temple și amfiteatre și au așezat pe veci „sigiliul Romei” acolo unde s-au stabilit.

Veteranii Romei sunt cei mai cunoscuți dar asemenea lor fuseseră mai înainte companionii lui Alexandru Macedon.

În anume fel, acești „companioni” ai lui Alexandru cel Mare sunt poate exemplari, căci niciodată nu s-a extins mai repede și mai temeinic o cultură (cea elenistă) într-un timp mai scurt și pentru a dăinui mai mult decât prin acei oameni, urmașii lui Alexandru, „diadohii”.

Alexandru cel Mare a extins cultură elenistică până în India și, de fapt, până la marginile, atunci cunoscute, ale lumii. Acest lucru l-a realizat Alexandru cel Mare printr-o viziune strategică absolut genială și printr-o armată perfect organizată și motivată. Miezul acelei armate l-au alcătuit acei bătrâni „companioni” ai săi care erau soldații intrați sub arme încă din vremea tatălui lui Alexandru, Filip.

Acei „bătrâni” au fost cei care în toate bătăliile l-au făcut pe Alexandru cel Mare vestit: Issos, asediul Tyrului, cucerirea Egiptului, Gaugamela și altele, acolo unde alcătuiți în vestită falangă macedoneană acei „companioni” au stat neclintiți și mereu biruitori unde era mai greu. Este sigur că aceasta s-a datorat priceperii lor în mânuirea armelor dar și credinței ce o aveau în conducătorul lor și misiunea lui.

Pentru neamul românesc, cuvântul veteran are o semnificație încă mai mare. De fapt, se poate spune că la noi s-a înțeles cel mai bine sensul profund al noțiunii căci o parte dintre strămoșii neamului românesc au fost „veterani” ai Romei. Iar cuvântul însuși a devenit în limbă română „bătrân”.

Dar veterani sunt și românii care au luptat în al doilea Război mondial, jertfindu-se pentru țară, pe altarul sacrelor idealuri de libertate, inde­pendență și suveranitate.

Bătrânii veterani și invalizi au trăit cu întregul trup și suflet, mereu cu moartea în față, drama celei mai cumplite conflagrații mondiale din istoria omenirii. Evocările lor sunt deopotrivă mărturii sincere, curate, emoționante, mesaje de învățătură pilduitoare pentru generațiile viitoare. De-a lungul ultimului secol, când lumea a trecut prin două fratricide mondiale, mult și greu încercatul nostru popor a fost nevoit să se sacrifice pentru a-și apăra existența și dăinuirea pe stră­mo­șeștile sale meleaguri.

În neamul românesc, acești veterani, „bătrâni”, s-au bucurat de cinste specială. Căci lor le revenea datoria de a păstra și a transmite valorile care făceau comunitatea cu putință. Iar acele valori erau și au rămas: credința în Dumnezeu și în Biserica străbună, dragostea de neam, familie și moșie, omenia. Înțelep­ciunea românească a cuprins aceste adevăruri în cuvintele „cine nu are un bătrân să își cumpere”.

Această stimă față de veterani, în calitatea lor dublă de păstrători și transmițători ai valorilor tradi­ționale, a căzut, pe nedrept, în ­desuetudine astăzi. Ba a fost combătută cu furie chiar de regimul „umanist” de inspirație comunistă, dacă este să ne referim la Armata Română care a luptat pe frontul de est la începutul celui de-al Doilea Război mondial. Indiferența față de jertfa lor, desconsiderarea a ceea ce este valoare și credință în Dumnezeu, țară și neam, aceasta îi doare teribil pe veteranii de astăzi. Mulți îi consideră retrograzi, depășiți, dar pe jertfa lor de sânge și sudoare stă țara. Încercările de a-i uita nu vor reuși însă, căci nu este cu putință că răul să biruie binele.

Să ascultăm de glasul acelor înțelepți bătrâni, veteranii, și împreună cu ei să creștem în bine așa cum adevărul sporește din Adevăr și lumina se naște din Lumină.