Virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei

De vorbim despre apostoli şi îi preamărim, ar trebui de îndată să plângem văzând ce depărtare ne desparte de ei. Dar noi adesea nu găsim că ar fi vreo greşeală aceasta şi trăim cu gândul că este peste putinţă să ajungem la o asemenea înălţime. Iar dacă cineva ne-ar întreba de ce, de îndată vom argumenta aşa: „Acela era Pavel, acela era Petru, acela era Ioan...“.

Ce înseamnă, oare, că acela era Pavel, iar acela era Petru? Spuneţi-mi, oare, aceşti oameni nu erau părtaşi aceloraşi firi ca şi noi? N-au intrat în viaţă prin aceeaşi cale? N-au respirat acelaşi aer? N-au folosit aceleaşi lucruri? Nu se aflau printre ei şi din acei cu soţie şi copii? N-au avut anumite îndeletniciri ca să poată trăi? Iar unii dintre ei n-au fost robiţi păcatelor? Dar ei au avut din belşug învrednicirea harului lui Dumnezeu. Ei bine, dacă ni s-ar porunci să înviem morţii, să deschidem ochii orbilor, să curăţim pe leproşi, să ridicăm pe ologi, să scoatem dracii, să tămăduim alte neputinţe de acestea, desigur că acoperirea despre care grăim ni s-ar potrivi. Dar când este vorba să ne îndreptăm purtarea şi să dăm dovadă de ascultare, ce legătură este între una şi alta? Noi, de asemenea, ne bucurăm de harul dumnezeiesc. Prin săvârşirea Botezului avem părtăşie cu Duhul Sfânt şi, chiar dacă nu putem săvârşi minuni, cel puţin avem atât cât ne trebuie ca să dovedim o purtare dreaptă şi scutită de dojană. Astfel că stricăciunea ni se trage numai din nepăsarea noastră…

Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc. Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie“ - este zis - „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi“. Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca, astfel, cei buni să capete o strălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie…

Acelaşi temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei. Aşa că, de vi se va spune: „Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?“, răspundeţi aşa: „Departe de a fi stricător celor veghetori, diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însuşi (care-i ticăloasă), ci ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui ceea ce le trebuie“. Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de a-l face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate acestea, nimic n-a stricat celui drept. Ba, încă, acesta îşi dovedi şi mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. Diavolul a dat dovadă de ticăloşie - cel drept de vrednicie…

Dar, veţi zice, eu stau sub apăsarea firii - desigur, iubesc pe Hristos, dar firea mă sileşte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere şi asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare. Vedeţi, aşadar, că virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei. E ca sănătatea şi boala. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)