Vocaţia intervalică a culturii

Într-una din omiliile sale, Macarie Egipteanu spune că "este bine ca monahul să aibă cunoaştere, este bine ca el să aibă credinţă, dar cel mai bine este ca el să le aibă pe amândouă". Prin simplitatea şi percutanţa cuvântului, pasajul trimite către unul dintre subiectele rămase prin excelenţă deschise în curricula tematică a celor preocupaţi de relaţia dintre cunoaştere şi cel dintâi act al revelaţiei lui Dumnezeu: credinţa în el.

Asumată fie ca ambiţie personală, fie ca instrument metodologic spre un altceva superior, asupra cunoaşterii nu a întârziat să fie dezvoltată interogaţia în privinţa legitimităţii ei. Cu alte cuvinte, la ce bun să ştim? La ce este bună cultura? De ce să ne ocupăm de ea, şi nu de orice altceva?

Succint spus, până în zorii modernităţii, cunoaşterea reprezenta unul dintre atributele infinitei scări care urcă spre Dumnezeu. Tocmai pentru că era înţeles ca fiind un "animal raţional", omul putea participa la condiţia divinităţii, singura care (se) ştia în mod desăvârşit. Începând cu secolul al XVII-lea, prefigurând desfăşurarea intervalului dintre scepticism şi nihilism, cunoaşterea a fost preponderent gândită din perspectiva unei virtuţi proprii intelectului omenesc. A întreba, a gândi şi a cunoaşte dădeau măsura fiinţei omeneşti. Iar "a cunoaşte" devenea spre începutul secolului al XX-lea nu doar a te consolida egoist ca subiect cunoscător, ci a supune egocentrist obiectele cunoaşterii. Zorii modernităţii anunţau înţelegerea culturii din perspectiva unei zone de siguranţă pe care intelectul o conturează pornind de la el pentru a nu greşi. Sfârşitul modernităţii, reclamat de Hegel, Nietzsche sau Heidegger, înţelegea cultura ca stând sub semnul dictaturii subiectului cunoscător. Eruditului sau enciclopedistului îi erau reproşate restanţa umană, analfabetismul existenţial, alienarea faţă de pulsul vital al zilei.

Abia sfârşind cu modernitatea, odată cu amendarea reducerii lumii la propria noastră subiectivitate, cultura a scăpat de tirania egocentrismului şi a fost aşezată sub semnul deschiderii. O întrebare rămâne a fi pusă. Dacă emblema omului de cultură nu mai este cea a eruditului restant şi astenic, ce trebuie să punem în locul acesteia? Dacă "instalarea în cultură" este falimentară, să înţelegem de aici că, aşa cum noi nu suntem din lume (Ioan 15.19), cultura trebuie să ne treacă înspre altceva? Şi, în măsura în care cultura înseamnă "punere în deschis", către ce ne trimite ea?

În primul rând, trebuie spus că, în sine, cultura nu trimite către nimic. Mirajul culturii pentru ea însăşi este doar rodul aparent inofensiv al unei modernităţi. Aşa cum te poate anchiloza în temniţa labirinticelor bibliografii ale egocentrismului, ea poate reprezenta continuul prilej de lichefiere a obtuzităţii, de eliminare a prejudecăţilor, de purificare a privirii. Exerciţiul intelectual, sau experienţa culturală, îţi poate antrena atenţia şi poate prilejui clarificări. Te poate învăţa să nu iei nimic de-a gata, să pui întrebările corecte sau să distingi nuanţe. Îţi pot oferi preţiosul dar al dislocării din propria suficienţă şi îţi pot trezi nostalgia itinerarului şi a peregrinării.

Privită din această perspectivă, cultura şi cunoaşterea au vocaţia trecerii şi funcţia intervalului. Ele pot îndeplini funcţia unui catalizator. Dacă eşti orientat spre propriul sine, te pot consolida anchilozant şi astenic. Dacă eşti dedicat neaşteptatului adus de aproapele tău, de vecin sau de străin, îţi pot semnala, în mod fertil, propriile limitele şi oportunitatea depăşirii acestora. Pentru cei situaţi, prin credinţa în Dumnezeu, sub amprenta radicalei prezenţe şi stranietăţi a Dumnezeirii prezente în cel mai intim ungher al sufletului nostru, cultura şi cunoaşterea oferă preliminariile exerciţiului spiritual: atenţia, ascultarea şi precauţia. Ele pot oferi cuvintele, imaginile şi sunetele pe care poate păşi cel aflat în itinerarul său către Dumnezeu. În final, trimiterea către cele spuse de Sfântul Vasile cel Mare în "Omilia către tineri" este inevitabilă: studierea culturii păgâne poate consolida sufletul celor care îl caută pe Dumnezeu. Trebuie doar cules cu grijă ceea ce este folositor, aşa cum un grădinar culege trandafirii înlăturând spinii acestora sau buruienile din jurul lor.