Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
Voia Domnului
Una dintre marile întrebări cu care se confruntă fiecare creștin onest care încearcă să își găsească un loc în această lume este: care este voia lui Dumnezeu pentru mine și cum să fac să mă supun ei?
Viețile sfinților și experiența Părinților confirmă această căutare prin foarte multe istorisiri. Între acestea, un loc aparte îl au cele care privesc primirea Preoției, această Taină încărcată de responsabilități, dar și de ispite și dificultăți remarcabile. Între asceții din deșert nu au fost foarte mulți preoți. Dintre cei care au primit Hirotonia, mulți au avut istorii foarte interesante, pilduitoare. Acesta este și cazul Avvei Isaac, preotul de la Chilii. Când au venit să îl facă preot, „a fugit în Egipt, pe un câmp și s-a ascuns într-o căpiță de fân. Părinții s-au dus după el să îl prindă. Ajungând la câmpul acela, s-au oprit să se odihnească, pentru că era noapte și au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a depărtat și s-a oprit chiar în locul unde stătea ascuns bătrânul. A doua zi dimineață, când au vrut să aducă măgarul, l-au găsit și pe Avva Isaac și s-au minunat. Au dat să îl lege, dar el nu i-a lăsat, zicându-le: «Nu mai fug, căci este voia lui Dumnezeu; oriunde aș fugi, dau peste ea»”.
Într-o povestire ca aceasta avem de toate, de la umor la înțelepciune, plaja este acoperită. Părinții pustiei au un umor specific, surâsul este la el acasă în multe dintre apoftegme. Pe de altă parte, Dumnezeu Însuși are umor, după cum reiese din felul în care sunt conduse multe situații. Avva Isaac fuge, din râvnă pentru Dumnezeu și din smerenie, de preoție, dar ascunzătoarea lui este descoperită de un măgar, iar de aici Avva înțelege că nu se poate fugi de voia lui Dumnezeu. Că Domnul îți întinde „capcane” în care să te prindă, că El lucrează mereu pentru mântuirea noastră, mai mult chiar decât o facem noi.
Voia Domnului pentru fiecare dintre noi este binele cel mai presus de orice așteptări. Dar, ca să ajungem la binele acela, trebuie să sacrificăm în primul rând așteptările și proiecțiile noastre; să renunțăm la voința proprie, pentru a putea primi ceea ce Domnul voiește a ne trimite. Dumnezeu este mai aproape de noi înșine decât ne suntem noi. Este nevoie să ne coborâm în adâncul nostru, să depășim zona senzațiilor superficiale, a zgomotului dorințelor și al patimilor, pentru a putea să Îl întâlnim pe Dumnezeu. Iar mai apoi este necesară disponibilitatea, să fim mereu gata, împotriva noastră, să urmăm lui Dumnezeu. Chiar atunci când Domnul găsește căi surprinzătoare, dintre cele mai diverse, prin care să ne atragă atenția asupra căii pe care suntem chemați să o urmăm.