Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Confuzia care permite mistificarea realităţii

Confuzia care permite mistificarea realităţii

Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 17 Ian, 2020

Ideologia de gen susţine faptul că o persoană are dreptul, la un moment dat al vieţii sale, să aleagă după cum doreşte dacă este bărbat sau femeie, indiferent de sexul cu care s-a născut. Conform acestei ideologii, factorii biologici nu sunt necesari şi suficienţi pentru a determina sexul sau genul unei persoane. De aceea sunt adăugate interacţiunea cu factorii sociali, psihologici şi ceea ce alege să simtă şi să creadă despre ea o anumită persoană la un moment al vieţii sale.

Introducerea în comunicare a sintagmei „identitatea de gen”, şi nu de „sex”, creează confuzie în mintea vorbitorilor. Iar pe tărâmul acestei confuzii se pot construi realităţi noi, cum ar fi această „identitate de gen”. Filosoful şi lingvistul Wilhem von Humboldt spunea, la începutul secolului al 19-lea, că locul esenţial în care începe creaţia fundamentală a lumii este limba. În gândirea savantului german, fiecare limbă conţine o viziune despre lume şi structurează lumea şi modul de a gândi al poporului respectiv. De aceea învăţarea unei limbi străine nu înseamnă învăţarea de expresii pentru aceleaşi conţinuturi, ci chiar schimbarea conţinuturilor. Acest mecanism reflectă modul specific de percepere a lumii, caracteristic fiecărui popor în parte. Iar acest mod particular de percepere a lumii se proiectează în construcţiile spirituale ale celor care vorbesc limba respectivă.

Cum „identitatea de gen” este un construct socio-cultural, aceasta permite o mai mare uşurătate de manevră în direcţia dorită de doctrină: masculin, feminin, neutru şi, eventual, alte compoziţii. Urmând aceeaşi viziune asupra lumii, cuvintele şi reprezentările asociate termenilor „mamă” şi „tată” au ajuns să fie înlocuite în anumite ţări cu „părinte 1” şi „părinte 2”. Această expresie lingvistică schimbă vechea viziune despre „mamă” şi „tată”, respectiv schimbă „conţinutul” la care se referă acestea. Transformarea experien­țelor din lume în conținuturi ling­vistice este esența procesului ling­vistic și nucleul creativității umane în general.

Humboldt a formulat ideea cum că orice conținut este elaborat mai întâi în minte, iar apoi este exprimat în cuvinte. În ideologia identităţii de gen, nu avem conţinutul mai întâi în minte, ci este manevrată mai întâi expresia/forma, pentru a se ajunge la conţinut ulterior. Conţinutul nu există în mintea umană înainte de a vorbi, el apare, se face vorbind, se creează în vorbirea genuină cotidiană, spune, de asemenea, teoria savantului german. Expresia nu doar exprimă ceva care preexistă, un conținut de gândire preexistent, ci ea este punctul de plecare în elaborarea conținutului, iar aici ne întâlnim cu modul de acţiune al comunicării corecte politic în privinţa identităţii de gen.

Confuzia din mintea copiilor în privinţa fluidităţii genului consider că este cea mai gravă, căci ceea ce învaţă copiii la vârste mici este determinant pentru destinul lor de mai târziu şi, mai ales, pentru noi ca societate. Iar la maturitate, confuzia se va reflecta şi în personalitatea şi modul lor de gândire şi acţiune. Totodată, conform acestei ideologii, modelele de comportament atribuite în mod tradiţional fetelor şi băieţilor sunt considerate depăşite şi trebuie eradicate. 

Formula de adresare „Domnule profesoară” pentru toate cadrele didactice (indiferent că sunt doamne sau domni), reglementată la Universitatea din Leipzig, care teoretic ar mulţumi pe toată lumea, nu oferă o raportare individuală şi particulară faţă de persoana către care se adresează. Artificialitatea şi forţarea corectitudinii gramaticale direcţionează comunicarea în direcţia dorită de această ideologie. A comunica în aceşti termeni înseamnă a ne asuma, fără a fi conștienţi de acest lucru, viziunea impusă de această doctrină. De aceea, în faţa acestui val, e nevoie de vigilenţă, luciditate şi corectitudine lingvistică.