Gropniţa Mănăstirii Neamţ adăposteşte rămăşiţele pământeşti a peste 500 de slujitori ai Bisericii

Între zidurile seculare ale Mănăstirii Neamţ îşi dorm somnul de veci nenumărate persoane importante, slujitori ai Bisericii, dar şi laici cu o viaţă aleasă, atât în Biserica „Înălţarea Domnului“, cât şi în cea cu hramul „Ioan Bogoslovul“. Mănăstirea Neamţ deţine cea mai mare gropniţă din ţară, în care odihnesc întru Domnul peste 550 de slujitori ai mănăstirii.

Departe de agitaţia vieţii de zi cu zi, într-un loc ce pare rupt din Grădina Raiului, se nevoiesc monahii secularei Mănăstiri a Neamţului, care îşi primesc zilnic cu braţele şi inima deschisă sutele de pelerini ce păşesc pragul acesteia.

Încărcată din plin de viaţă duhovnicească aleasă, frumos împletită cu istoria şi intensa viaţă culturală, „Ierusalimul Ortodoxiei Române“, cum mai este numită Mănăstirea Neamţ, a adunat în jurul ei milioane de pelerini de-a lungul veacurilor, ce au mulţumit şi s-au rugat lui Dumnezeu alături de vieţuitorii sfântului lăcaş pentru binefacerile făcute.

Dar nu doar istoria şi viaţa duhovnicească aleasă ce arde necontenit în candela aprinsă de Cuviosul Paisie Velicicovschi atrag pelerinii, ci şi vestigiile istorice, dovezi ale îndelungatei vieţuiri monastice. Printre acestea, deşi pare surprinzător, şi cimitirul mănăstirii, unde îşi dorm somnul de veci adormiţii întru Domnul, vieţuitori ai mănăstirii, şi celebra gropniţă de sub Biserica „Sfântul Ioan Bogoslovul“.

Grobniţa este aşezată sub Biserica „Sfântul Ioan Evanghelistul“ (sau Bogoslovul) din cimitirul mănăstirii, câţiva metri mai în vale de zidurile înconjurătoare ale lăcaşului monastic.

Până în urmă cu aproape 70 de ani, monahii erau dezgropaţi la 7 ani după ce plecau la Domnul, iar rămăşiţele pământeşti se puneau în cripta de sub biserică, pentru veşnica lor pomenire.

Aici, într-un subsol dreptunghiular, cu boltă pe toată lungimea bisericii, în nişte orificii semiovale săpate în perete erau aşezate rămăşiţele celor ce s-au nevoit în sfântul lăcaş de cult, într-o atmosferă tainică creată de lumina discretă ce pătrunde prin cele opt ferestre mici şi de candelele ce ard pe masa din mijlocul încăperii.

Potrivit arhimandritului Benedict Sauciuc, stareţul Mănăstirii Neamţ, dezgropămintea este o tradiţie veche, ce datează din primele veacuri creştine. „Tradiţia era că monahul, la şapte ani după ce era înmormântat, se dezhuma, iar osemintele se aşezau într-o criptă, sau gropniţă, cum o numim noi. Atunci când un călugăr murea, se făcea slujba de Înmormântare, iar alături de el se punea o cărămidă pe care era trecut numele, data când s-a născut şi când a murit, precum şi ascultarea pe care a avut-o. După şapte ani, osemintele erau dezgropate, se făceau slujbele de pomenire şi de dezlegare a păcatelor, citite de duhovnici, apoi osemintele erau curăţate şi aşezate în criptă, de obicei craniul într-o parte, iar restul osemintelor în altă parte“, ne-a explicat părintele stareţ.

Practica dezhumării a fost păstrată însă doar până în anul 1945, când regimul comunist a interzis ca mormintele să mai fie deschise, iar osemintele să fie aşezate în criptă, motivul acestei dispoziţii fiind răspândirea eventualelor boli de care au suferit cei adormiţi. „Cel mai vechi craniu care există în gropniţa mănăstirii de la noi este din secolul al XVII-lea, însă cel mai nou nu ştim care este, deoarece, începând cu anul 1945, a fost interzisă această practică de regimul comunist“, a mai explicat părintele stareţ. Între craniile expuse în osuar se află şi cel al tinerei Calipso - „cu şalul negru“, amintită în versurile lui Puşkin şi descrisă de C. Negruzzi. Tot în aceeaşi gropniţă se află şi piatra de mormânt a mitropolitului Visarion Puiu, trecut la Domnul în 1964.

Mănăstirea Neamţ, necropolă

Mănăstirea Neamţ este o adevărată necropolă în totalitatea ei, rămăşiţe pământeşti ale monahilor, stareţilor, ierarhilor sau sfetnicilor voievodali găsindu-se şi în biserica mare din incinta mănăstirii. Atât slujitori ai Bisericii, cât şi importante persoane din laicatul ortodox ce au avut o contribuţie importantă în viaţa Bisericii au fost aşezate cu mare cinste spre veşnica odihnă în interiorul mănăstirii.

În pridvor se găseşte lespedea funerară a Mitropolitului Teoctist al II-lea, care a sfinţit biserica în anul 1497, şi lespedea lui Micotă, pârcălab de Neamţ, care a murit în anul 1495. Tot în această încăpere se află mormântul mitropolitului Calinic Miclescu, precum şi osemintele mitropolitului Sofronie Miclescu şi ale unor episcopi şi stareţi.

În pronaos se află mormântul episcopului Pavel al Romanului (1632) şi ale unor schimonahi, iar în încăperea mormintelor, mormântul lui Ştefan Voievod, fiul lui Alexandru cel Bun (1447), şi al vestitului stareţ Paisie Velicicovschi (1794), recunoscut pentru suflul nou pe care l-a adus monahismului românesc.

Cel mai mare osuar din ţară

Mănăstirea Neamţ deţine cel mai mare osuar din ţară, aici fiind adăpostite rămăşiţele pământeşti ale mai bine de 550 de monahi. „Gropniţe sau osuare mai au şi alte mănăstiri din ţară, însă nu de aceeaşi mărime. Gropniţele erau întâlnite de obicei la ctitoriile domneşti, unde erau înmormântaţi ctitorii“, după cum ne-a explicat părintele conferenţiar dr. Ion Vicovan, profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi şi prodecan al aceleiaşi instituţii.

Potrivit acestuia, gropniţe sau osuare mai sunt întâlnite şi la Putna, ctitorie a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, Probota, ctitorie a lui Petru Rareş, sau Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpuşneanu.

După cum ne-a spus părintele Benedict, gropniţe impresionante există în Sinai, unde sunt aşezate mii de cranii în criptele mănăstirilor.