Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Actualitate socială E nevoie de o spiritualizare a actului medical?

E nevoie de o spiritualizare a actului medical?

Un articol de: Constantin Cucoș - 05 Ian, 2015

În multe profesii, excelenţa în exercitarea acestora ţine atât de competenţele tehnice specifice, cât şi de o dimensiune mai profundă datorată unei poziţionări de ordin valoric superior, de natură spirituală. A vorbi despre rolul credinţei în derularea actului medical nu ni se pare un demers hazardant, ci realist, ce aduce în atenţie o unitate acţională originară, care s-a pierdut în timp.

Desigur, nu este vorba de o regresie la gesticulaţii magice revolute, ci de o încercare de recuperare a unei integralităţi originare în care organicul şi spiritualul, trupul şi mintea, datul şi aspiraţia se adună, se corelează, se sprijină reciproc. În legătură cu biserica, îngrijirea şi tratarea bolilor (ca şi educaţia) au fost practici care au fost iniţiate şi potenţate în decursul istoriei. Mari universităţi, ca şi mari spitale au avut ceva în comun cu biserica. Reactualizarea acestei corelativităţi funciare, editate la modul foarte concret în multe vremuri şi spaţii (să ne aducem aminte de spitalele bisericeşti de odinioară, de orfelinatele sau azilurile de bătrâni întreţinute de biserică), se poate realiza în mai multe feluri şi la nivelul mai multor paliere. În cele ce urmează, vom încerca să scrutăm actul medical şi starea de sănătate din perspectivă pedagogică, realizând corelaţii dintre valori precum sănătatea, credinţa, educaţia.

Trebuie precizat faptul că prezervarea sănătăţii este şi o chestiune de educaţie. Instinctul conservării este sădit adânc în firea umană şi acţionează aproape inconştient, mai ales în raport cu pericole imediate, imprevizibile, evidente. O astfel de predispoziţie are un caracter oarecum reactiv, mecanic şi este valabilă şi regnului animal. În calitate de fiinţă culturală, omului îi este specifică şi o altă formă de conservare, mai elevată, având un caracter anticipativ, cea care se face în perspectiva unei temporalităţi mai largi – viaţa întreagă a individului. Este o obligaţie pentru om de a-şi păstra sănătatea, de a se feri de pericole şi boli, de a găsi căi şi remedii pentru a se vindeca, de a se menţine într-o stare optimă de acţiune, de gândire, de simţire. Grija faţă de trup este explicit invocată în textele biblice, iar nevoinţa şi exerciţiul spiritual sunt astfel cumpănite încât să nu afecteze starea fizică a persoanei, ci să îmbunătăţească şi să călească sufletul şi credinţa omului.

Educaţia pentru sănătate o putem încadra în aşa-numitele „noi educaţii“ şi se referă la o zonă de intervenţie constând în informarea corespunzătoare şi formarea la persoane a unor conduite responsabile în legătură cu starea proprie de sănătate, dar şi a semenilor, de prevenire a îmbolnăvirii şi de generare a unui etos care să pledeze pentru o viaţă echilibrată, pentru o stare de pace şi bine, pentru o bucurie existenţială. Sănătatea este una dintre valorile vitale care dau sens şi imbold fiinţei. Ea ţine de normalitatea existenţei omului şi este percepută mai ales cu prilejul unor carenţe sau degradări ale acesteia. Sănătatea este preţuită (mai ales) atunci când nu o ai sau după ce ai trecut printr-o stare critică din punctul de vedere al echilibrelor psihosomatice. Educaţia pentru sănătate pregăteşte individul pentru a evita astfel de situaţii de dezechilibru, de a potenţa starea de sănătate veghind permanent şi îndepărtând diverşi factori nocivi care pot prejudicia sănătatea. De aceea, formarea unui curent de opinie la nivel comunitar pentru apărarea sănătăţii şi a edificării unei atitudini sanogene constituie un demers important care se poate afirma prin atitudini ferme de reacţie sau sancţionare a unor evoluţii periculoase pentru sănătatea indivizilor, comunităţii, umanităţii întregi (vezi politici alimentare dezastruoase - interesate financiar, dar dezinteresate uman, degradarea nepermisă a mediului fizic etc.). Ca orice tip de formare, educaţia pentru sănătate trebuie să vizeze incorporarea unor cunoştinţe specifice cu privire la boală, sănătate, profilaxie etc., structurarea unor deprinderi şi conduite sanogene, formarea unor atitudini şi valori cu privire la importanţa şi păstrarea vieţii, respingerea stării de degradare, respectarea unor reguli de prevenire sau a prescripţiilor medicale etc.

În altă ordine de idei, e nevoie şi de o formare a celor care oferă serviciile medicale nu numai într-o perspectivă strict tehnică, instrumentală, ci şi umană, spirituală. Corpul medical, ca şi cel pastoral - de pildă, în afară competenţelor specifice de ordin profesional, trebuie să dea dovadă şi de o bună cunoaştere a psihologiei persoanei şi să stăpânească anumite strategii formative, de consiliere a subiecţilor asupra cărora se acţionează. Intervenţia medicală nu se reduce la un act strict tehnic - fie el şi de excepţie, salvator, ci cuprinde un evantai de conduite care exced exerciţiul profesional strict. Medicul „operează“ nu numai cu bisturiul, ci şi cu componente sau dimensiuni ale întregii lui personalităţi: minte, inimă, suflet, sentimente, capacitate empatică, dorinţe, speranţe. Desigur, nu cu toate în acelaşi timp, ci pe rând, funcţie de oportunitatea activării respectivei facultăţi (nu trebuie să ai sentimente când tai, cu bisturiul, în „carne vie“…).

Desigur, orice dezechilibru poate avea etiologii diverse şi rezolvări pe măsură. Degradarea şi disfuncţiunea devin la un moment dat de neevitat. În orice situaţie însă, dincolo de evoluţiile în ceea ce priveşte profilaxiile, calitatea intervenţiilor sau competenţele medicilor, intră în joc subiectul însuşi, care trebuie să gestioneze o astfel de situaţie. În ecuaţia intervenţionistă, un rol de primă mână îl are pacientul, capacitatea acestuia de a semnifica, întâmpina şi primi actul medical. Este important modul cum pacientul se mobilizează şi se antrenează într-un dispozitiv recuperator faţă de care se va comporta nu ca un obiect pasiv, ci ca un actant de mare importanţă. Oricât de sofisticat şi bine capacitat ar fi dispozitivul, fără credinţă, o predispoziţie sau reprezentare pozitivă faţă de ceea ce va urma, rezultatul se poate lăsa mult aşteptat. Până la urmă, această antrenare bazală aureolează şi dă substanţă actului medical, care se cuplează, desigur, cu totalitatea artefactelor sau manevrelor de ordin tehnic venite dinspre medic. Cultivarea încrederii şi angajamentul personal sunt rezultate atât ale unei educaţii preexistente, dar şi ale unui exerciţiu psihologic şi pedagogic realizat în imediatitatea intervenţiei, care se aşteaptă atât din partea celui care oferă serviciul medical, dar şi de la cel care-l primeşte.

Pe de altă parte, asistenţa şi intervenţia de ordin spiritual pot fi realizate şi explicit, prin intermediul preotului de caritate sau al locaşului de cult ce funcţionează efectiv la nivelul multor aşezăminte spitaliceşti. Serviciul şi consilierea religioasă, care preced sau succed actul medical strict, pot contribui la emergenţa unor energii ce contribuie la ieşirea din situaţia de boală. Instituiri şi experienţe relevante în acest sens se întâlnesc în multe eparhii, iar opera misionară, învăţătorească şi sacerdotală, dezvoltată în spaţiul spitalicesc, completează şi desăvârşeşte în mod fericit ceea ce oamenii, prin ei înşişi, nu reuşesc şi privesc sau invocă intervenţia providenţei.