La lăsatul de sec, neamurile se adunau şi-şi cereau iertăciune

Lăsatul secului se mai numeşte Zăpostitul de Paşti şi Duminica Albă, pentru că este ultima zi din Săptămâna Albă. Lăsatul secului la carne are loc cu o săptămână înainte de lăsatul secului la toate alimentele de „dulce”. Ovidiu Focşa, din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei, povesteşte despre modul în care comunitatea tradiţională se pregătea de intrarea în Postul Paştelui. „Această zi de lăsatul secului cade între 1 februarie şi 8 martie şi păstrează numeroase acte rituale, cu bogate semnificaţii specifice unui început de an agrar. Perioada se suprapune aproximativ începtului primăverii. În comunităţile tradiţionale, această zi era o adevărată petrecere în aer liber, nu numai a tinerilor, ci a întregii comunităţi”, explică Ovidiu Focşa.

Până a intra în post, comunităţile săteşti se pregăteau de petrecere: „Duminică seara se făcea o petrecere; dacă ar fi să îi găsim un echivalent de acum ar fi petrecerea de Anul Nou, deoarece avea aceeaşi importanţă şi amploare. Încă de sâmbăta, cu o zi înainte de duminica lăsatului sec, se pregăteau foarte multe feluri de mâncare, se făceau excese alimentare şi excese bahice, se pregătea mâncare, fără carne, mai mult axată pe produse lactate: brânză, lapte, smântână. Practic, la lăsatul secului, toţi se adunau şi trebuiau să mănânce”, a arătat Ovidiu Focşa.

Acum oamenii încercau să mănânce din toate. Însă nu doar partea alimentară era cea importantă, oamenii pregătindu-se şi din punct de vedere sufletesc: „Nimeni nu trebuia să fie supărat, certat, toţi trebuiau să se împace între ei, mai mult decât atât, trebuiau să se omenească. Oricine trebuia să fie omenit, iar cei săraci primeau de poamană. Se spunea că toată lumea trebuia să mănănce şi să bea pe sătura, pentru a nu-i fi dor în post de alimentele de frupt”, după cum a specificat specialistul de la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Petrecerile aveau loc în familie, dar şi între vecini sau cunoscuţi: „Se adunau neamurile la o casă, petreceau, mâncau, dansau şi era obiceiul ca fiecare să îşi ceară iertare de la fiecare. Acest obicei se mai numeşte iertăciunea. Petrecerea se termina pe la miezul nopţii”, a menţionat Ovidiu Focşa.

Petrecerile în comunitate erau pregătite cu multă atenţie. Astfel, „având în vedere că în post nu se mai organizau jocuri, la lăsatul secului trebuia să se joace foarte mult. Toţi intrau în joc, iar cei care dădeau tonul petrecerii în sat erau tineri, băieţii şi fetele. Feciorii erau cei care împăcau muzica, aşa cum făceau şi la Paşti şi la Crăciun. Ei trebuiau să aducă muzicanţii cei mai buni din zonă, dacă voiau să îşi câştige laudele sătenilor şi mai ales ale fetelor. Un moment dificil era cel al fetelor bătrâne, pentru că se făceau numeroase aluzii ironice la adresa lor. În post nu se mai organizau nunţi, iar glumele pe seama fetelor erau de genul «au trecut şi câşlegile de iarnă şi iar nu te-ai măritat, începe postul mare, şapte săptămâni mai ai de aşteptat»”, a arătat Ovidiu Focşa, adăugând că „după perioada de Crăciun, Bobotează şi Sfântul Ion era perioada câşlegilor de iarnă, adică perioada de dulce, de libertate, moment în care se puteau organiza şi nunţi”.

Potrivit etnografului Marcel Lutic, printre versurile care le ironizau pe fete se regăsesc şi următoarele: „Lucră mamă ce-i lucra/ Şi-mi porneşte ursita, / Ca să mă pot mărita Că-s bătrână ca şi tine/ Şi râd oamenii de mine” şi „Deseară se lasă sec, / Mă duc maică să mă-nec/ Draga mamii nu te duce, / Că mai sunt zile de dulce”.

Marcel Lutic a arătat că şi flăcăii tomnatici aveau parte de versuri ironice: „Astăzi îi lăsat de sec, / Mă duc maică să mă-nec, / Unde-o fi râul mai lat/ C-am rămas neînsurat”, în timp ce flăcăii răspundeau: „Însura-m-aş, însura, / nu ştiu pe cine-aş lua/ cea frumoasă nu-i de mine, / Cu cea hâdă mi-e ruşine/ Cea frumoasă mă munceşte, / Cea hâdă mă sărăceşte”. De asemenea, după cum mai arată Marcel Lutic, se spunea că dacă fetele bătrâne reuşeau să ţină în duminica de dinaintea începerii Postului Paştelui post negru, imediat după Paşti se vor mărita.

▲ Focurile de la lăsatul secului

Unul din obiceiurile foarte vechi, care se mai păstrează încă în unele localităţi, este cel al focurilor, cum a arătat Ovidiu Focşa: „În universul mitic popular românesc exista şi această metodă de sacrificiu. Sărbătoarea focului viu sau focul bucuriei exista în anumite momente, precum şi înaintea Postului Mare. Se alungau pe câmp roţi de căruţă căptuşite cu cârpe sau cu paie, erau prinse şi lăsate la vale de pe deal. Se spune că acest obicei al roţilor de foc este legat de un obicei agrar. Aceste focuri se organizau la începutul primăverii. Prin acest lucru se marchează şi victoria luminii împotriva întunericului, a căldurii asupra frigului; vine primavăra şi trece iarna. În acest context era şi obiceiul roţilor de foc care s-a păstrat în acestă zi a lăsatului sec. În Transilvania şi în Banat, era o sărbătoare românească numită alămor, alimor sau hodăiţe, foarte frecvent întâlnită şi astăzi, cu un substrat foarte vechi. Dacă alimorul sau alămorul se referă în special la roţile de foc, hodăiţele se găsesc tot în duminica lăsatului sec când tinerii, copii de la 12 ani în sus, ies cu hodăiţele pe dealuri. Hodăiţele sunt nişte mănunchiuri de nuiele împletite din paie şi pănuşi de porumb cărora li se dă foc. Ele ard ca nişte torţe. În amurg, se merge cu aceste torţe aprinse şi se desenează cu ele anumite mişcări, în aer: figuri de foc mobile. Alămorul se găseşte mai des în Transilvania şi Banat, iar hodăiţele în special la moţii din Apuseni, însă ele nu mai au răspâdirea de altă dată. Cele două obiceiuri sunt centrate pe foc şi se spune că aşa era ajutat soarele să revină pe cer”.

O altă manifestare specifică acestei perioade este „strigarea peste sat, a cărei arie de răspândire este la nivelul întregii ţări”, după cum a menţionat etnograful Ovidiu Focşa: „Este un obicei care aduna de regulă tot satul. În centrul atenţiei erau doi tineri, doi flăcăi, care erau înlocuitori ai strămoşilor satului. Întreaga comunitate a satului era supusă acum unei judecăţi rituale. De obicei, se alegeau dealurile din apropierea satului, iar dacă nu erau dealuri, se urcau în copaci, sau pe o înălţime, şi dădeau în vileag tot ce ştiau despre oamenii din sat, în special lucrurile mai puţin lăudabile. Comportamentul oamenilor din sat era supus judecăţii tuturor.

Nu este o întâmplare acest comportament, pentru că tot acum avea loc şi iertăciunea. Era un moment în care întreaga comunitatea trebuia să îşi ceară iertare, un moment de sinceritate, un fel de spovedanie colectivă. Era un fel de judecată a satului în care întreaga comunitate afla de greşelile tuturor. Cei doi flăcăi se substituiau strămoşilor, moşilor, toate sâmbetele din postul mare fiind dedicate acestora. Toate aceste pomeniri ale moşilor culminează cu Joia Mare când, se spune că atunci moşii şi strămoşii revin pe pământ şi de aceea se făceau focuri pe morminte ca să îi încălzească, se punea chiar şi o masă, un colac, colivă. Strigarea de peste sat venea să reglementeze comportamentul comunităţii, prin vocea strămoşilor. Tot acum se mai făceau şi prognoze meteo, se spunea că dacă plouă de lăsatul secului plouă şi la Paşti”.

▲ Curăţenie generală şi schimbatul oalelor

Odată cu intrarea în post, în primele zi aveau loc activităţi dedicate curăţeniei, întreaga perioadă a postului fiind una a purificării prin toate mijloacele. Astfel, „luni, prima zi de post, femeile se îndeletniceau cu spălatul vaselor. Se făcea leşie cu apă şi se spălau toate vasele, lingurile, furculiţele, toată bucătăria, mobilierul, în general toată casa era curăţată, astfel încât orice grăsime de natură animală era îndepărtată pentru ca să nu se mai spurce - cum se zicea”, conform celor precizate de Ovidiu Focşa de la Muzeul de Etnografie al Moldovei.

Cei mai bogaţi foloseau un alt rând de vase, care erau întrbuinţate doar pentru perioada de post. Postul Paştelui era ţinut cu sfinţenie de comunităţile tradiţionale, acesta fiind mult mai sever decât cel al Crăciunului. Restricţiile la alimente culminau cu Săptămâna Mare, atunci când se ţinea post negru sau doar cu pâine şi apă. Etnograful Marcel Lutic arată că „prima zi a Postului Mare se numea «lunea curată», practicile specifice acestei zile fiind spolocania, înăcrirea borşului şi jujeul.

Spolocania sau spălarea presupunea curăţirea gurii, gâtului şi a stomacului cu borş holtei, adică borş fără legume. În timp, borşul a fost înlocuit cu rachiu, spolocania degenerând într-o adevărată beţie. Jujeul se referă la gonirea câinilor pentru a se face, aşa cum se credea, mult mălai vara”.