Obiceiuri vechi la lăsatul secului

La lăsatul secului, înainte de intrarea în Postul Paştelui, în satul tradiţional aveau loc petreceri, fiecare înfruptându-se pe săturate din bucatele de care nu se vor mai putea atinge în post, pentru a nu le duce dorul. Voia bună era înteţită de dansuri, cântece şi jocuri. Înainte de a intra în post, avea loc „strigarea peste sat“ a greşelilor fiecărui membru al comunităţii, apoi oamenii îşi cereau iertare unii altora, astfel încât să nu intre în post supăraţi. Curăţenia severă obligatorie din bucătărie începea din prima zi a postului, astfel că ţăranii îşi schimbau şi vasele în care mâncau, pentru a şterge orice urmă de grăsime animală din hrană.

„Lăsatul secului se mai numeşte Zăpostitul de Paşti şi Duminica albă, pentru că este ultima zi din săptămâna albă“, a precizat Ovidiu Focşa, muzeograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova“.

Lăsatul secului pentru Postul Paştelui „cade între 1 februarie şi 8 martie, perioada se suprapune aproximativ începutului primăverii, iar în comunităţile tradiţionale această zi echivala cu o adevărată petrecere în aer liber, nu numai a tinerilor, ci a întregii comunităţi“, a spus Ovidiu Focşa.

„Sunt foarte multe manifestări în această zi, pentru că urmează cea mai lungă perioadă de post, postul de şapte săptămâni, care iniţial avea chiar zece săptămâni, sau nouă“. Postul Paştelui are şapte săptămâni de post, din care ultima săptămână, Săptămâna Mare, este considerată de sine stătătoare, în această săptămână fiind ţinut în mod tradiţional postul negru, după cum a precizat Ovidiu Focşa.

Înainte de intrarea în post avea loc petrecere. „Duminică seara se făcea o petrecere, dacă ar fi să îi găsim un echivalent de acum ar fi petrecerea de Anul Nou, avea aceeaşi importanţă şi amploare. Încă de sâmbăta, cu o zi înainte de Duminica lăsatului secului se pregăteau foarte multe feluri de mâncare, se făceau excese alimentare şi bahice, se pregăteau feluri fără carne, dar care conţinea din plin produse lactate, brânză, lapte, smântână. La lăsatul secului, toţi se adunau şi mâncau“, a spus Ovidiu Focşa. Oamenii încercau să mănânce din toate, astfel ca pe perioada de renunţare să nu le ducă dorul.

Iertăciunea

O pregătire deosebită era acordată şi curăţeniei sufleteşti. „Trebuia ca nici o persoană să nu rămână supărată sau certată, toţi trebuiau să se împace între ei. De asemenea, trebuia ca toţi cei care se «împăcau» acum să se şi omenească. Oricine trebuia să fie omenit, iar cei săraci, care nu îşi puteau permite astfel de ospăţuri, primeau de pomană. Se spunea că toată lumea trebuia să mănânce şi să bea pe săturate pentru a nu-i fi dor în post de alimentele de dulce“, a spus Ovidiu Focşa de la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Aceste ospeţe aveau loc îndeosebi în familie, dar şi între vecini sau cunoscuţi. „De obicei, pentru a petrece, aşa cum se obişnuieşte şi astăzi la sărbătorile mari, neamurile se adunau, pe de o parte tinerii, adică cei necăsătoriţi, şi pe de o parte cei mai în vârstă, împreună cu cei căsătoriţi. Căsătoria avea un rol de prag, şi cei care erau căsătoriţi nu mai puteau să petreacă în mijlocul celor tineri, ei trebuiau să se manifeste într-un cerc de oameni căsătoriţi, mergeau la naşi, atât acum, cât şi în a doua zi de Paşti şi la Crăciun. Se adunau neamurile la o casă şi petreceau, mâncau, dansau, dar nu înainte ca fiecare să îşi ceară iertare de la fiecare. Acest obicei se mai numeşte şi iertăciune“, a menţionat Ovidiu Focşa.

Fără nunţi şi petreceri în timpul postului

În timp ce familiile petreceau în cercuri mai restrânse, tinerii doreau să se întâlnească cu cei de o seamă. Pentru că urmau opt săptămâni de post în care nu se mai organizau jocuri, la lăsatul secului se tocmeau lăutari, iar flăcăii organizau adevărate petreceri la care erau invitaţi toţi membrii comunităţii.

„Toţi intrau în joc, iar cei care dădeau tonul petrecerii în sat erau tinerii, băieţi şi fete. Feciorii de obicei erau cei care împăcau muzica, aşa cum făceau şi la Paşti şi la Crăciun. Ei trebuiau să aducă muzicanţii cei mai buni din zonă, dacă voiau să îşi câştige laudele sătenilor şi mai ales ale fetelor“, a spus Ovidiu Focşa.

Cum la astfel de momente participa toată suflarea dintr-un sat, un moment important era dedicat fetelor bătrâne. Se făceau tot felul de aluzii, mai mult ironice la adresa lor, deoarece în post nu se mai organizau nunţi, astfel că „au trecut şi câşlegile de iarnă şi iar nu te-ai măritat, începe Postul Mare, şapte săptămâni mai ai de aşteptat“. „Ai mai pierdut o ocazie, aceasta era ideea ironiilor făcute de băieţi şi îndreptate asupra fetelor bătrâne“, după cum a spus Ovidiu Focşa.

Perioada de după Crăciun, Bobotează şi Sfântul Ion era numită a „câşlegilor de iarnă“, câşlegi era perioada de dulce atunci când se puteau face nunţi.

Marcel Lutic, etnograf în cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei, a menţionat că şi flăcăii tomnatici aveau parte de versuri ironice, nu doar fetele bătrâne: „Astăzi îi lăsat de sec,/ Mă duc maică să mă-nec,/ Unde-o fi râul mai lat/ C-am rămas neînsurat“, în timp ce flăcăii răspundeau: „Însuram-aş, însura,/ nu ştiu pe cine-aş lua/ cea frumoasă nu-i de mine,/ Cu cea hâdă mi-e ruşine/ Cea frumoasă mă munceşte,/ Cea hâdă mă sărăceşte“.

Judecata comunităţii şi împăcarea tuturor

„Strigarea peste sat“ este o altă manifestare specifică lăsatului secului, care se regăsea în toate zonele ţării, în unele locuri practicându-se şi acum. „La acest eveniment participa de obicei tot satul. Personajele principale ale acestui eveniment erau doi tineri, doi flăcăi. Aceştia jucau rolul strămoşilor satului. Întreaga comunitate era supusă acum unei judecăţi rituale. De obicei, mergeau pe dealurile apropiate de lângă sat sau, în lipsa lor, se urcau în nişte copaci, sau undeva la înălţime. În această ipostază, tinerii spuneau tot ce ştiau despre oamenii din sat, în special lucrurile mai puţin lăudabile“, conform celor precizate de Ovidiu Focşa.

Astfel, comportamentul şi faptele oamenilor din sat erau supuse judecăţii tuturor. „Nu este o întâmplare acest comportament, pentru că tot acum avea loc şi iertăciunea. Era un moment în care întreaga comunitate trebuia să îşi ceară iertare, un moment de sinceritate, un fel de spovedanie colectivă. Era un fel de judecată a satului, în care întreaga comunitate afla ce a făcut fiecare“, după cum a spus Ovidiu Focşa. La fel, fetele erau din nou ţinta ironiilor, mai ales cele care nu erau prea harnice. Fiecare greşeală era supusă oprobiului satului. Strigarea de peste sat venea să reglementeze comportamentul comunităţii.

Printre obiceiurile foarte vechi care se mai păstrează încă în unele localităţi este cel al focului viu, după cum a spus Ovidiu Focşa. „Se alungau pe câmp roţi de căruţă căptuşite cu cârpe sau cu paie, erau aprinse şi lăsate la vale de pe deal. Este posibil ca acest obicei al roţilor de foc să fie legat de un obicei agrar care marca şi începerea muncilor agricole. La începutul primăverii se făceau astfel de focuri. În Transilvania şi în Banat se mai păstrează sărbătoarea alămorului, alimorului sau hodăiţelor. Dacă alimorul sau alămorul se referă în special la roţile de foc, hodăiţele se găsesc tot în duminica lăsatului secului, când tinerii şi copiii ies cu hodăiţele pe dealuri. „Hodăiţele sunt mânunchiuri de nuiele împletite din paie şi pănuşi de porumb, cărora li se dă foc. Ele ard ca nişte torţe; în amurg ei merg cu aceste torţe aprinse şi astfel desenează în aer figuri de foc. Alămorul se găseşte mai des în Transilvania şi Banat, iar hodăiţele în special la moţii din Apuseni“, a spus Ovidiu Focşa.

„Lunea curată“ sau a spolocaniei

Intrarea în post era marcată printr-o curăţenie generală foarte severă, întreaga perioadă a postului fiind una în care se urmărea purificarea prin toate mijloacele. Luni, prima zi de post, femeile se îndeletniceau cu spălatul tuturor vaselor din bucătărie. „Se făcea leşie cu apă şi se spălau toate vasele, lingurile, furculiţele, toată bucătăria, mobilierul, în general toată casa era curăţată, astfel încât orice urmă de grăsime de natură animală era îndepărtată, în aşa fel încât nu cumva să se spurce, după cum se spunea“, a remarcat Ovidiu Focşa.

Sătenii mai înstăriţi foloseau chiar un alt rând de vase care erau coborâte din pod doar pentru perioada de post. Postul Paştelui era ţinut cu sfinţenie în comunităţile tradiţionale, acesta fiind mult mai sever decât cel al Crăciunului. Restricţiile la alimente culminau cu Săptămâna Mare, atunci când se ţinea post negru sau doar cu pâine şi apă.

„Prima zi a Postului Mare se numea «lunea curată», practicile specifice acestei zile fiind spolocania, înăcrirea borşului. Spolocania sau spălarea presupunea curăţirea gurii, gâtului şi a stomacului cu borş holtei, adică borş fără legume. Uneori, borşul era înlocuit cu rachiu, spolocania degenerând într-o adevărată beţie“, după cum a remarcat Marcel Lutic, muzeograf la Muzeul Etnografic al Moldovei.