Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Analiză „A trăi clipa” versus „a pune început bun”

„A trăi clipa” versus „a pune început bun”

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Analiză
Un articol de: Ciprian Voicilă - 28 Feb, 2021

Cu fiecare an care trece, nădăjduim ca acela care ne stă înainte să fie unul mai bun: toți ne dorim sănătate, prosperitate, toți vrem ca acțiunile importante pe care le întreprindem să „meargă șnur”, fără pic de piedică. 2020 a fost un an dificil. Ne-a pus la încercare rezistența psihică și fizică. Ne-a aruncat, pur și simplu, în situații inedite: cei mici au trebuit să se adapteze la teleșcoală, cei mari la telemuncă. Am învățat să ne trăim viața sub imperiul unui pericol nevăzut, dar atotprezent: pandemia de COVID. Un dușman invizibil care a alungat acel sentiment al certitudinii ­zilei de mâine. Micile amănunte ale unei vieți așezate - siguranța unui salariu și a unui loc de muncă, libertățile individuale, încrederea socială, sentimentul integrității fizice și psihice, impulsul de a socializa - au fost puse sub semnul întrebării.

Toți nădăjduim ca 2021 să ne redea măcar ceva din normalitatea lumii de ieri. Pe de altă parte, psihologii și filosofii antici au observat o constantă a spiritului uman: sentimentele noastre toxice, care ne alungă pacea sufletului și ne schimonosesc viața (remușcarea, frustrarea, angoasa, furia, anxietatea), au, de obicei, ca sursă fie trecutul, fie viitorul. Oare dacă am putea să ne concentrăm pe ceea ce trăim în prezent, viața noastră ar ­deveni mai bună, mai fericită? Răspunsul la această întrebare presupune să ne întoarcem în timp, în Antichitatea greco-romană, și să investigăm câteva idei interconectate: înțelept-înțelep­ciune-viață fericită-exerciții ­spirituale.

„Prezentul doar ne este fericire”

Filosofii antici au privit înțe­lep­ciunea ca pe un ideal care îți putea orienta întreaga-ți exis­tență. Dar ce era, în realitate, această înțelepciune? Reputatul istoric al filosofiei, Pierre Hadot, ne lămurește: „Toate școlile elenistice par să o definească, de fapt, aproape în aceiași termeni și, în primul rând, ca pe o stare de perfectă liniște a sufletului”.

Pentru a atinge această liniște aparte, iubitorul de înțelepciune trebuia fie să își dezrădăcineze patimile cuibărite în suflet, fie cel puțin să le tempereze. În toate școlile filosofice antice, ne spune Hadot - dacă ne referim la cele mai cunoscute, întemeiate de ­Socrate, Platon, Aristotel, Zenon din Citium, Epicur sau Pyrrhon - se practicau exerciții spirituale. Foarte variate prin natura și ­finalitatea lor: dialogul, comentariul de text filosofic, rememorarea faptelor săvârșite de-a lungul zilei, concentrarea pe clipa prezentă, analiza viselor, medi­ta­ția asupra morții și a caracterului efemer al existenței umane. Dintre ele, ultimele două practici spirituale ne vor reține aici atenția.

Focusarea atenției pe clipă este un exercițiu comun, pe care îl întâlnim în două școli filosofice, de altfel, rivale: la epicurieni și stoici. Epicurianul Horațiu recomanda într-o Epistolă de-a sa: „Convinge-te că fiecare nouă zi va fi pentru tine ultima. Atunci vei primi cu recunoștință fiecare oră nesperată. Primește fiecare clipă ce vine, recunoscându-i întreaga sa valoare, ca și cum ar sosi printr-un ­noroc extraordinar”. Prin urmare, trăirea plenară a clipei era asociată, paradoxal, cu gândul la moarte, la finitudinea propriei ființe. Același exercițiu spiritual era recomandat în școala stoică. Un adept al ei, împăratul Marcus Aurelius, scria în Cugetările sale: „Fiecare acțiune a vieții trebuie săvârșită ca și cum ar fi ultima. (...) Nu trăim decât prezentul, acest mic infinit, restul este ori deja trăit, ori este nesigur. (...) Acționează, vorbește, gândește întotdeauna ca unul care oricând poate părăsi viața. Îndeplinește fiecare acțiune ca și cum ar fi cea din urmă, ținându-te la distanță de orice este facil. Ceea ce desăvârșește maniera de a trăi este să ți se treacă fiece zi din viață ca și cum ar fi cea din urmă. Moartea s-o ai în fața ochilor în fiecare zi, și nu vei mai avea nici un gând josnic, nici o dorință exagerată”. La rândul său, Seneca sfătuia într-una din scrisorile sale: „Grăbește-te să trăiești și consideră fiecare zi ca o viață. Cine se deprinde așa, pentru cine viața e în fiecare zi trăită, acela are ­sufletul senin”.

Cum? Gândul la propria moarte nu doar că nu mă aruncă iremediabil în cea mai neagră depresie, dar are puterea să îmi modifice perspectiva asupra vieții, îmbogățind-o, împlinind-o?! Într-un interviu, Hadot remarca în acest sens: „Întotdeauna m-a uimit faptul că gândul morții ne ajută să trăim mai bine”.

Care ar fi consecințele practice ale acestei atitudini spirituale, potrivit lui Pierre Hadot? A face efortul voluntar de a-ți focaliza atenția pe momentul prezent, a trăi aici și acum înseamnă să nu ne mai proiectăm continuu în viitor, să nu ne mai lăsăm mintea asediată de incertitudinile angoasante ale viitorului. Astfel, ­„devenim conștienți de valoarea infinită a momentului prezent, de valoarea infinită a momentelor zilei de azi, dar și de valoarea ­infinită a momentelor de mâine, pe care o vom întâmpina cu recu­noștință ca pe o nesperată oportunitate”. Concentrându-ne pe prezent, viața noastră va căpăta un plus de conștiență: vom deveni conștienți de gravitatea și im­portanța fiecărei clipe. În plus, toate acțiunile noastre cotidiene pe care până mai ieri le făceam mecanic, robotic, vor căpăta greutate prin atenția sporită cu care le vom săvârși. Pierre Hadot ­subliniază: „Ceea ce contează nu este ce facem, ci cum facem. (...) Să facem ceea ce facem de obicei, dar nu așa cum facem de obicei, ci dimpotrivă, ca și cum am face respectivul lucru pentru prima dată, descoperind tot ce implică respectiva acțiune ca să fie bine făcută”. Prin efortul constant de a fi prezenți în tot ceea ce întreprindem, viața noastră va deveni mai intensă, dăruindu-ne sentimentul deplinătății ei: a-l asculta cu toată ființa pe partenerul tău de dialog, a te juca cu fiul tău fără ca gândurile să îți zboare la grijile sau interesele proprii, a te ruga fără ca mintea să îți fie asediată de necontenitele griji, a te bucura, pur și simplu, de razele soarelui înseamnă să folosești la maxim viața și să mulțumești, plin de gratitudine, pentru acest dar ­miraculos.

Valorizarea clipei prezente străbate ca un fir roșu istoria culturii. Goethe scrie într-un poem: „Vrei tu, drăguță viață, să te rânduiești?/ Grija pentru trecut trebuie să părăsești,/ Supărări cât mai puține să crești,/ De prezent neîncetat bucurie să ai,/ De dușmani nicicând să nu dai,/ Iar viitorul în mâna lui Dumnezeu să-l tocmești”. Iar în partea a II-a din Faust geniul de la Weimar spune: „N-arunci ‘napoi, ‘nainte vreo privire; prezentul doar ne este fericire”.

Prezentul - timp prețios spre mântuire

Din perspectivă creștină, clipa ne oferă șansa de a ne împăca sau de a ne apropia și mai mult de Dumnezeu. Citim în Patericul egiptean că Avva Pimen mărturisea despre Avva Pior că în fiecare zi punea început bun. Tot în acea minunată colecție de ziceri și de fapte edificatoare întâlnim următoarea întâmplare: „Povesteau părinții despre Avva Dioscor, Episcopul Nahiastiei, că pâinea lui era de orz și de linte și în tot anul punea început de viață, zicând: «În anul acesta să nu mă întâlnesc cu cineva sau să nu vorbesc, sau să nu mănânc fiertură, sau să nu mănânc poame, sau verdețuri». Și la toată lucrarea așa făcea și, după ce săvârșea una, lua alta și aceasta făcea în toți anii”. Cu fiecare an scurs, ­Avva Pior se strâmtora pe sine, eliberându-se de patimi. Cât de prețioasă poate fi o singură zi pentru mântuirea noastră reiese și dintr-o zicere a Avvei Alonie: „De va voi omul, de dimineață până seara ajunge la măsură dumnezeiască”.

În 2021 să urmăm, așadar, pilda Avvei Pior, încredințați fiind că întreaga noastră existență este o luptă, plină de înfrângeri, dar și de reușite, la sfârșitul căreia ne așteaptă viața nestricăcioasă, veșnică, trăită în lumina lină a Domnului nostru Iisus Hristos.

Citeşte mai multe despre:   coronavirus  -   depresie