Bătăile de inimă ale Bisericii

Fiind plină de harul ­Duhului Sfânt, care-i este „sângele” ce-i curge prin venele și arterele tuturor membrilor sau mădularelor ei, în viața și veșnicia lor, vii sau morți, ca și în istoria și în veacurile vremurilor ei, Biserica lui Hristos este, prin excelență, „casa întemeiată pe Stâncă” (Matei 7, 24-25; Luca 6, 47-48), pe care „nici porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18), întrucât ea este „Sionul, cetatea sărbătorilor noastre” (Isaia 33, 20); și, „din ziua aceea - a Cincizecimii - înainte, numele cetății va fi: Domnul este acolo” (Iezechiel 48, 35). Bătăile de inimă ale Bisericii lui Hristos exprimă „clocotul” credinței ei ortodoxe (Apocalipsă 3, 15-16), fierbințeala nădejdii ei eshatologice și dogoarea dragostei ei veșnice, față de Dumnezeu și față de toți fiii din Trupul ei și din corabia sa mântuitoare.

Inspirați de fericita expresie referitoare la „bătăile de inimă ale omenirii” din volumul lui Jill Lepore, Aceste adevăruri. O istorie a Statelor Unite (Ed. Trei, București 2022, pg. 366), ne-a fugit sau ne-a sărit gândul la ideea sau la tema de mai sus: „Bătăile de inimă ale Bisericii”; deoarece și Biserica, ca Trup și Mireasă a lui Hristos, își va fi având „inima” ei, care bate neîncetat, de la Cinci­zecime sau Rusalii, „în toate zilele, până la sfârșitul veacului”, conform cuvintelor Mântuitorului de după Înviere și de mai înainte de Înălțare (Matei 28, 20), până la Parusia Domnului, în ritmul pașilor Sfinților Patriarhi și Proroci, ai Sfinților și dumne­zeieștilor Apostoli ai lui Hristos și ai Sfinților purtători de Duh Părinți, în cadența Filocaliei ortodoxe și a Patericului egiptean și în „adierea blândă și liniștită” (III Regi 19, 12) a Sinaxarului aghiografic și a Calendarului bisericesc, în așteptarea și pregătirea pentru A Doua Venire a Domnului. Biserica lui Hristos, împreună cu Maica Domnului și cu toți Sfinții, împlinește în mod desăvârșit Marea Poruncă de a-L iubi pe Dumnezeu și pe Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Său, ­Capul și Mirele ei, prin Duhul Sfânt, „din toată inima sa, din tot sufletul ei, din toată puterea ei și din tot cugetul ei” ortodox (cf. Levitic 19, 18; Deuteronom 6, 5; 10, 12; Matei 22, 37; Marcu 12, 29-30; Luca 10, 27; Romani 13, 9).

Roadele Înţelepciunii

„Înțelepciunea și-a zidit sie-și casă, întemeiată pe șapte stâlpi” (Pildele lui Solomon 9, 1); adică Fiul, Cuvântul și Înțelepciunea lui Dumnezeu, și-a zidit Sie-și casa Bisericii, întemeind-o și zidind-o pe cei șapte stâlpi ai celor Șapte Sfinte Taine și ai celor Șapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Bătăile de inimă ale Bisericii se aud de către „cei ce au urechi de auzit” (Matei 13, 9 și 43), în ritmul celor Șapte Sfinte Laude, ale Vecerniei și Utreniei, ale Pavecerniței și Miezonopticii, ale Ceasurilor și Sfintelor Ierurgii și în mod deosebit al celor șapte Sfinte Taine, în mijlocul cărora este Sfânta și dumnezeiasca Liturghie sau Sfânta Euharistie, Trupul și Sângele lui Hristos. Bătăile de inimă ale Bisericii se aud mai ales în ritmul cuvintelor rugăciunii isihaste ortodoxe, neîncetate, a minții și a inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. În vremea celor mai grele încercări, persecuții sau prigoniri, ca și în timpul celor mai rătăcite erezii, Biserica lui Hristos, asistată și călăuzită de Duhul Sfânt, prin Sfinții și dumnezeieștii Părinți și prin Sinoadele Ecumenice și Particulare, nu a avut nici măcar o clipă „aritmii” sau „fibrilații”, ci bătăile inimii ei au fost și sunt reglate și cadențate în ritmul limbilor de foc ale Duhului Sfânt de la Rusalii (Faptele Apostolilor 2, 1-4), al adierii Duhului Sfânt din gura peșterii de la Horeb (III Regi 19, 12) și al curgerii râului și apei vieții, „limpede cum e cristalul, care izvorăște din tronul lui Dumnezeu și al Mielului” (Apocalipsă 22, 1). Fără îndoială, păcatele personale ale oamenilor și ale creștinilor nu ating și nu afectează ritmul bătăilor inimii Bisericii și nici infailibilitatea ei, acestea fiind doar „impurități” ce se spală prin harul Sfintelor Taine. „Biserica Dumnezeului Celui viu”, fiind „una, Sfântă, sobornicească și apostolească” (articolul 9 din Crez), este deopotrivă „stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15), iar în bătăile inimii sale răzbate ecoul celor șapte trâmbițe din Apocalipsă (8, 2 și 6) și al celor șapte tunete: „Și a strigat (îngerul) cu glas puternic, precum răcnește leul. Iar când a strigat, cele șapte tunete au slobozit glasurile lor. Și când au vorbit cele șapte tunete, voiam să scriu, dar am auzit o voce care zicea din cer: «Pecetluiește cele ce au spus cele șapte tunete și nu le scrie»” (Apocalipsă 10, 3-4). Taina celor șapte tunete, auzite și cunoscute doar de către Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan și rămase pecetluite și ascunse pentru totdeauna, întrucât nu au fost scrise, învăluie și scaldă adâncul inimii Bisericii lui Hristos, în catafatic, apofatic și inefabil sau de negrăit, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, tâlcuite de Fericitul Augustin: „Acel bine atât de mare, «pe care ochiul nu l-a văzut», pentru că nu e culoare; «și urechea nu l-a auzit», pentru că nu e sunet; «și la inima omului nu s-a suit», pentru că inima omului trebuie să se urce la acesta” (Epistola 130, către Proba. Despre rugăciune, P.S.B. 21, Basilica 2022, pg. 302).

Biserica recunoaşte sfinţii

Adeseori „bătăile de inimă ale omenirii” sunt dereglate și în contratimp cu „bătăile de inimă ale Bisericii”, care sunt orientate în principal dinspre imanent spre transcendent, dinspre pământ spre cer, dinspre vremelnicie spre veșnicie, dinspre deșertăciune spre „al treilea cer”; căci Biserica lui Hristos trebuie mereu să vină și să revină, după cuvintele ace­luiași Sfânt Apostol Pavel, „la vedenii și la descoperiri de la Domnul”; întrucât Biserica cunoaște și recunoaște, în toate veacurile, pe „apostolul neamurilor”, ca fiind „un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu știu; fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer”; și Biserica îl știe pe un astfel de om, „că a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le rostească” (cf. II Corinteni 12, 1-4). Între răpirea Sfântului Apostol Pavel la cer și oprirea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, prin glas ceresc, de a scrie în Apocalipsă (sau într-o a doua Evanghelie de la Ioan!), cele ce au spus cele șapte tunete, credem noi, bate inima Bisericii lui Hristos, de la Cincizecime până la Parusie, prin veacuri și peste veacuri și răzbat bătăile inimii ei atât în spațiul și timpul Bisericii luptătoare, de pe pământ, cât și în Împărăția cea de negrăit a Bisericii biruitoare, din cer.

Inima Bisericii lui Hristos bate și arde pentru mântuirea fiilor ei duhovnicești, căutând să plângă mereu sau neîncetat, precum inima dreptului Iosif, la vederea fratelui său Veniamin, adus la el în Egipt: „Iar ei s-au plecat și i s-au închinat. Şi ridicându-şi Iosif ochii şi văzând pe Veniamin, fratele său de o mamă cu el, a zis: «Acesta-i fratele vostru cel mai mic, pe care mi-ați spus că-l veţi aduce la mine?» Iar ei au răspuns: «Acesta!» Şi a zis Iosif către el: «Dumnezeu să Se milostivească spre tine, fiule!» Dar s-a depărtat Iosif repede, pentru că inima sa ardea pentru fratele său şi căuta să plângă. Şi intrând în camera sa, a plâns acolo. Apoi, spălându-şi faţa, a ieşit şi stăpânindu-se a zis: «Aduceţi mâncarea!»... Apoi el a dat fiecăruia porţii de dinaintea lui, iar partea lui Veniamin era de cinci ori mai mare decât a celorlalţi” (Facere 43, 28-34).

Precum Hristos pe drumul spre Emaus, în seara Învierii, și Biserica Lui vorbește tainic pe drumul spre Emaus, al Damascului și al Patmosului istoriei sale, tuturor fiilor ei botezați, miruiți și împărtășiți, spovediți și cununați și mai ales celor hirotoniți, încât aceștia să poată zice cumva, precum Luca și Cleopa: „Oare nu ardea în noi inima noastră, atunci când ne vorbea pe cale și ne tâlcuia Scripturile?” - prin Sfinții Părinți (cf. Luca 24, 32). Biserica lui Hristos ne poartă pe toți în inima sa, pentru totdeauna, precum Sfântul Apostol Pavel pe filipeni, cărora le scrie: „Vă port în inima mea” (Filipeni 1, 7). Biserica lui Hristos aș­teaptă ca noi să fim „străpunși la inimă” (Faptele Apostolilor 2, 37), precum cei care aveau să fie botezați în Duminica Rusaliilor, iar în sânul ei să ajungem să fim „o inimă și un suflet” (Faptele Apostolilor 4, 32), precum Sfinții Apostoli și cei dintâi creștini. „Fericiți cei curați cu inima - precum este inima Bisericii - că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). De aceea, să păstrăm și noi toate cuvintele Bisericii în inima noastră, precum Maica Domnului (Luca 2, 19 și 51), nădăjduind că la Cina Nunții Fiului de Împărat vom primi și noi partea lui Veniamin!

 „Şi un glas a ieşit din tron, zicând: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru toate slugile Lui, cei ce vă temeţi de El, mici şi mari. Şi am auzit ca un glas de mulţime multă şi ca un vuiet de ape multe şi ca un bubuit de tunete puternice, zicând: Aliluia!, pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Atotţiitorul, împărăţeşte. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit, și i s-a dat ei să se înveşmânteze cu vison curat, luminos, căci visonul sunt faptele cele drepte ale sfinţilor. Şi mi-a zis: Scrie: Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului! Şi mi-a zis: Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu” (Apocalipsă 19, 5-9). Bătăile de inimă ale Bisericii sunt în ritmul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel și ale Duhului Sfânt revărsat în inimile noastre: „Avva, Părinte!” (Galateni 4, 6) și „Maranatha!” (I Corinteni 16, 22) și ale celor ale Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan de la sfârșitul Bibliei, Noului Testament și al Apocalipsei: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsă 22, 20).