Cine posedă identitatea, individul sau comunitatea?

De la o vreme încoace mă obsedează un cuvânt din Scriptură: „Mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi” (Mt. 19, 30), văzând constructul societăţii postmoderne în care individul (presupusa persoană) nu mai este definit printr-o fire, cu datorii şi drepturi, ci printr-o instabilă referire la sentimentele sale de frustrare.

Horia Roman Patapievici atrăgea atenţia, în „Omul recent”, că resentimentul a devenit baza oricărei morale publice recepte, după profeţia lui Nietzsche. Omul recent are suspiciuni, pentru că are în primul rând resentimente - se simte discriminat chiar şi în condiţiile de azi ale egalităţii liberale, dezvoltând un sentiment de inferioritate.

Dacă în geneza omului modern credinţele omului tradiţional au fost privatizate, ce a mai rămas din ele a fost secularizat. Toată filosofia politică a omului modern, spune tot Patapievici, este teologia politică a unui Dumnezeu dizolvat în categorii politice. Omul modern nu mai are stăpân, iar religia tinde să se practice „numai în debara”, în afara spaţiului public. Am putea spune că pasiunea religioasă, în modernitate, se doreşte a fi practicată asemeni viciilor timide, solitar.

„Identitatea recentă” se obţine din cea modernă, prin eliminarea tuturor dimensiunilor verticale ale vechii identităţi, prin eliminarea oricărei referinţe la transcendenţă.

Omul recent se pare că a primit verdictul: a încetat să mai aibă probleme metafizice, privatizându-şi, în acelaşi timp, şi strămoşii, pentru că nu poate concepe cu adevărat decât idealul interesului propriu. Ar fi interesant de citit câteva pagini în acest sens din cartea autorului amintit mai sus, care descriu profetic tipul „omului nou” de care ni s-a vorbit adesea în comunism, ce încerca, meschin, să-l asemene cu „omul nou” al Sfântului Apostol Pavel.

O bună cunoaştere a noilor mentalităţi care încep să prindă contur din ce în ce mai consistent ar putea aduce metode noi de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu ce ar încerca să reducă distanţa dintre societatea secularizată şi Biserică.

Obsesia pentru consum şi neînfrânarea simţurilor

Paradoxul identităţii recente - ne avertizează acelaşi Patapievici - este raportul polemic, nostalgic şi adversativ cu Tradiţia, din care păstrează simbolic şi optativ funcţia, eliminând resentimentar substanţa. Se pare că ne aflăm în plină epocă orwelliană: „cu cât societatea se îndepărtează mai mult de adevăr, cu atât îi urăşte mai mult pe cei care îl rostesc”.
Modernitatea absolutizează raţiunea omului, îndepărtându-l prin satisfacerea simţurilor sale de orice realitate metafizică şi căutare existenţială. După cum se poate observa, viaţa lumii este concentrată în jurul câtorva patimi omeneşti, iar viaţa duhovnicească e marginală. Mintea omului pare complet separată de inimă, iar nevoile existenţiale au fost oprimate şi acoperite prin intervenţiile minţii asupra satisfacţiei simţurilor. Astfel, omul recent a deschis calea obsesiei pentru consum, dar şi pentru neînfrânarea simţurilor. 

Este greu să aduci în discuţie viziunea părintelui Stăniloae, care vedea fiecare persoană umană ipostas al întregii naturi cosmice doar în solidaritate cu ceilalţi. Natura cosmică este comună tuturor ipostasurilor umane, deşi fiecare o ipostaziază şi o trăieşte personal într-un mod propriu şi complementar cu ceilalţi. O separare a naturii cosmice până la capăt între indivizii umani este imposibilă. Este o comuniune voită, ce se regăseşte în unitatea în libertate.

„În lumea satului, depozitarul culturii este însăşi obştea, nu individul”

De aceea, reflecţia de azi asupra satului ne-ar putea aduce o reevaluare a constructului social după modelul culturii ţărăneşti. Antropologul Henry H. Stahl constată că „la sat nu există persoane depozitare a toată cultura sătească, ci depozitară este însăşi obştea”. Individul este purtător al memoriei colective numai în măsura în care colectivitatea este acolo pentru a-l integra. Identitatea tradiţională se actualizează în fiecare dintre membrii comunităţii de fiecare dată când comunitatea se adună pentru a se reînfiinţa şi trăieşte numai în prezenţa corpului comunitar indiferent de derapajele corpului individual. Nu individul posedă identitatea, cum perfid ni se inoculează acest sentiment astăzi, ci doar comunitatea, el doar o actualizează prin ea.

Chemaţi să devenim Biserică

Suntem cu toţii o singură minte, cum ar spune profesorul Dulcan. Omul şi universul sunt o singură fiinţă. Ni s-a dat o raţiune pentru a uza de ea, evoluând până la conştientizarea sursei.

Această „conştientizare” încearcă să o actualizeze Biserica permanent ca şi comunitate a celor chemaţi (termenul grecesc „ecclesia” se compune din două părţi Ek-kalo - a chema din afară ­înăuntru). Primii ucenici ai Mântuitorului au conştiinţa că sunt chemaţi de Acesta la o întrunire în unitate, la o „ecclesia”. Ceea ce îi uneşte nu este acceptarea unor „opinii” sau „valori” teoretice, ci acceptarea chemării care le schimbă radical viaţa: transformă indivizii, monadele izolate într-un trup unitar, în Ecclesia. Întâlnirea lor nu se epuizează doar în a fi o simplă întrunire, nu este doar un eveniment de moment, ci trăiesc ca „ecclesie”, ca trup unitar de viaţă, şi îşi împărtăşesc viaţa ca „fraţi” - aşa cum fraţii îşi trag existenţa din aceeaşi mamă – sunt „mădulare” ale unui organism, ale unui „trup” viu.

Ar trebui să înţelegem că tradiţia creştină răsăriteană se bizuie pe adevărul revelat „somatic”, e adevărul trăit. De aceea, şi descoperirea lui Dumnezeu se face prin cuminecare, căci Răsăritul creştin a păstrat forma originară a tainelor; împărtăşania e vie, nu un gest convenţional. Ortodoxia este o religie nutriţională - spune Alexandru Horia - de aici şi semnificaţia metabolică a învăţăturilor. „Nu pregăti hrana care putrezeşte, ci pe cea care rămâne în viaţa veşnică” - spun Părinţii.

Mântuitorul este gustat, nu venerat de la distanţă, în singurătatea fiecăruia, pentru că în creştinismul răsăritean nu vorbim de distanţă (decât cea pe care ne-o alegem singuri – ca „oameni recenţi”), ci de „unire”, contopire tainică sub semnul Sfintei Treimi. Aceasta e taina Bisericii pe care ar trebui s-o cunoaştem şi s-o mărturisim. Această unire a Bisericii ar trebui să fie jertfelnică prin toţi fiii ei, pentru că e hrănire nesfârşită din trupul Mântuitorului care ne adună pe toţi în jurul mesei la o perpetuă Cină de Taină.

Poate reevaluând realitatea Bisericii de care vorbim azi, am putea răspunde realist la tendinţele postmodernismului printr-o asumare vie a condiţiei pe care o mărturisim.