„Crede, iubește și nu te înfricoșa!”

Recenta pandemie de coronavirus ne-a schimbat profund cadrele vieții cotidiene. Nu mai avem libertatea de mișcare pe care încă o aveam în urmă cu câteva săptămâni. Mulți dintre noi am optat pentru telemuncă și începem să fim agasați de gândurile toxice: ce o să mă fac, dacă ne vor trimite în șomaj tehnic și voi primi doar 75% din salariu? Cum o să-mi pot plăti chiria și utilitățile? În plus: cum să îi feresc de noul virus pe copiii mei, pe soția mea?

Privim consternați, la știri, spectacolul tragediilor provocate în Italia și Spania. Dacă pandemia va deveni pustiitoare și în România? Stând în regim de autoizolare, plini de anxietatea unui viitor incert, ruminăm aceste gânduri toxice și cu greu reu­șim tentației de a intra de pe telefonul mobil pe internet, din oră-n oră, pentru a vedea cu cât a crescut numărul îmbolnăvirilor și al deceselor la noi în țară.

Stop joc!, îmi vine să strig. Haideți să privim puțin în trecutul nostru. Noi, românii, am avut mult de suferit, în vechime, de pe urma epidemiilor. Astfel, în anii 1707, 1735, 1770, 1793 și 1795, Muntenia și Moldova au fost devastate de ciumă. Una dintre cele mai cumplite epidemii de ciumă a avut loc pe vremea domniei lui Grigore Ghica, în anul 1735. În Muntenia, în anul 1813 a izbucnit vestita „ciumă a lui Caragea”. Nu existau vaccinuri salvatoare. Străbunii noștri își puneau nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și al Sfântului Mucenic Haralambie, pe care poporul îl recunoștea ca mare protector împotriva ciumei. De aceea, în icoanele țără­nești și în multe icoane bizantine Sfântul Haralambie este zugrăvit ținând ciuma de lanț, în vreme ce aceasta stă spășită sub picioarele sale.

E rea boala, dar frica de boală e la fel de primejdioasă

Haideți să ieșim pentru un timp din această rețea de sentimente toxice (frică, neîncredere, deznădejde), amplificate de mass-media, și să facem câteva dis­tincții, care ne vor ajuta să vedem mai bine lucrurile și să ne recalibrăm adecvat comportamentul la situațiile și evenimentele pe care le trăim. Da, există moarte și s-ar părea că numărul celor decedați este în creștere. Dar există și teama de moarte, iar această frică ira­țională ne poate întuneca lumina și bucuria vieții, destabilizându-ne. Noul coronavirus este real, dar tot atât de reală este psihoza colectivă dezvoltată alarmant în jurul său. Coronavirusul ne primejduiește viața, dar psihoza coronavirusului ne pune în pericol integritatea psihică, echilibrul interior. Biologii, psihologii și psihiatrii au demonstrat că stresul are efecte nocive asupra sănătății: când suntem stresați, corpul nostru secretă în exces hormonul cortizol, care afectează întregul sistem imunitar. Lăsându-ne domi­nați de frică, creștem probabilitatea îmbolnăvirii.

Și totuși, dacă privim la numă­rul celor infectați și la cel al deceselor provocate de coronavirus, sta­tistic vorbind, acestea sunt foarte mici. Deci, probabilitatea ca noi înșine să ne infestăm este extrem de scăzută dacă respectăm re­gulile de igienă pe care le întâlnim atât de des repetate în mass-media, în aceste zile. Probabilitatea ca noi să ne îmbolnăvim este și mai scăzută dacă credem în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a Maicii Sale, a sfinților. Studiile realizate în ultimii ani de diverși cercetători dovedesc, din plin, această concluzie.

Ştiinţa demonstrează puterea rugăciunii și a semnului Sfintei Cruci

Experimentele realizate de oamenii de știință au demonstrat faptul că rugăciunile și participarea la slujbele Bisericii îmbună­tă­țesc calitatea vieții. Fizicianul Angelina Malakhovskaya, spre exemplu, a fost preocupată vreme de 10 ani de consecințele empirice ale Rugăciunii Domnești, Tatăl nostru, și ale gestului emblematic pentru ortodocși - închinarea. În urma cercetărilor întreprinse, ea a ajuns la concluzia că dacă rostim Tatăl nostru și însemnăm cu Sfânta Cruce hrana și băutura pe care le consumăm, bacteriile patogene scad de șapte, zece și, de multe ori, de câteva sute de ori, raportat la va­lorile inițiale. Uzând de un instrument numit spectograf, ea a observat că apa sfințită de un preot are o densitate moleculară de 2,5 ori mai ridicată și de 1,5 ori mai mare, dacă un om credincios face semnul Sfintei Cruci peste apa obişnuită. Iar dacă omul respectiv era lipsit de credință, deși el făcea același gest asupra apei, aceasta nu își modifica densitatea moleculară. Într-un alt experiment, Angelina Malakhovskaya a constatat că participarea la Sfânta Liturghie are efecte benefice asupra tensiunii arteriale a credincioșilor.

Eveniment - interpretarea evenimentului - emoție

Una dintre cele mai renumite și eficiente psihoterapii contemporane este cea cognitiv-comportamentală. Întemeietorii ei, Aaron Beck și Albert Ellis, citind Manualul filosofului stoic Epictet, au fost izbiți de această afirmație: „Oamenii nu sunt tulburați de lucruri, ci de părerile lor despre lucruri”. Au preluat în practica lor ideea, transformând-o într-un adevărat instrument terapeutic.

Aplicând această observație la discuția noastră, vom ajunge la câ­teva concluzii care s-ar putea să ne modifice starea lăuntrică. În momentul de față, virusul Covid-19 ne afectează, dar frica irațională de el, cu mult mai mult. Ne este teamă de coronavirus fiindcă considerăm moartea un rău în sine. Răul absolut. În acest fel, frica de moarte ne poate păgubi sufletește tot atât de mult ca moartea în sine. Pentru noi, creș­tinii, moartea, evident, constituie un rău, dar nu răul suprem. Moartea este și calea, evenimentul care ne va aduce față-n față cu Domnul nostru Iisus Hristos. Cât despre răul suprem, acesta, pentru noi, creștinii, este să fim despărțiţi pentru totdeauna de Hristos.

Ne temem de coronavirus pentru că îl asociem automat cu sufe­rința, moartea, cu distrugerea eului nostru. Reflectând mai mult, putem reinterpreta pozitiv ceea ce ne este dat să trăim în aceste zile. Ne putem revedea viața, făcând din pericolul reprezentat de acest virus un prilej de intensificare a comuniunii cu Dumnezeu și de reevaluare a evenimentelor pe care le-am trăit. Îi putem cere iertare Domnului pentru greșelile săvâr­șite sau pentru scăderile firii noastre, ne putem împăca cu semenii noștri pe care i-am rănit, putem trăi fiecare clipă ca pe un dar dumnezeiesc, ca și cum ar fi prima, dar și ultima clipă a vieții noastre trăite pe acest pământ. Veți observa că gândurile și întâmplările vor căpăta greutate, sens. Ne vom privi cu atenție și dragoste copiii, soțul sau soția, acordându-le atenția cuvenită, vom primi ca daruri alese gesturile lor încărcate de afecțiune. Până mai ieri, în fuga nebună a vieții, am ignorat toate aceste daruri, trecându-le cu vederea, socotindu-le de la sine înțelese.

Monahul Nicolae de la Rohia, despre virtutea curajului

Să ne amintim cum creștinii au excelat în virtutea curajului. O spune un om care a întâmpinat cu îndrăzneală toate încercările vieții: părintele Nicolae Steinhardt. Acesta a îndurat vreme de cinci ani în temnițele comuniste torturile, foamea, frigul, ieșind de acolo cu fruntea sus, fără să „își toarne prietenii”. Într-o predică ținută la Mănăstirea „Sfânta Ana-Rohia” le spunea credin­cioșilor: curajul „este o prea rareori pomenită și totuși esențială însușire creștină”. „Fără de curaj, existența Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi”. Și conchidea: „Domnul ne scoate din robia păcatului și totodată ne eliberează din tirania fricii. Ne dăruiește cele două nestemate: libertatea și curajul”. „Crede, iubește și nu te înfricoșa” fiindcă frica este „păcat urât în ochii Domnului”, în vreme ce curajul este „virtute mult plăcută Lui și consubstanțială situației de creștin”.